Istoria comentată de Pamfil Șeicaru e o Istorie trăită de un gazetar

Preocupat să descopăr dacă nu cumva a apărut postdecembrist studiul de 150 de pagini, care însoțește publicarea în 1965, la Madrid, de către Pamfil Șeicaru a volumului Karl Marx Însemnări despre români, nimeresc în volumul 3 din Scrieri, editura Victor Frunză, selecția textelor, îngrijire și note de Victor Frunză, amplul eseu Constituția și partidele, scris și semnat de Pamfil Șeicaru în gazeta Chemarea între 1950-1952.
Constituția și partidele e practic o Istorie politică a României de la Cuza la Lovitura de stat de la 23 august 1944.

Istorii politice sau mai bine zis încercări de istorii politice ale României au mai fost prezente în timpul postdecembrist.
De ce m-am apucat de Constituția și partidele, lăsînd deoparte alte lucrări?
Pentru că-l consider pe Pamfil Șeicaru din exil (mereu țin să precizez, din exil, pentru că doar aici și-a dat directorul Curentului dovada marelui talent de publicist) unul dintre cei mai mari istorici români.

Sînt cîteva argumente serioase în sprijinul acestei aserțiuni, aparent paradoxale:

a) Istoria asupra căreia se apleacă eseistul e o Istorie trăită direct, ca ziarist și comentator interbelic. Pamfil Șeicaru e unul dintre gazetarii români care îndeplinește condiția pusă de George Călinescu pentru ca textul de ziar să reziste dincolo de apusul unei zile: Prezența ideilor generale.

Spre deosebire de Stelian Popescu, mult mai politician și mai ales mult mai negustor decît alți publiciști români, Pamfil Șeicaru a scris aproape zilnic pe prima pagină a Curentului. Comentariile sale dau peste margini de idei generale și de referințe bibliografice. Ion Rațiu, pe vremea cînd făceam Cotidianul, încercînd să impun cititorilor talibani respectul față de nuanță, mi l-a pîrît pe Pamfil Șeicaru că avea pregătite de alții citate din autori străini pentru a se făli apoi că e mult mai citit decît un ziarist român al vremii sale. În scrierile din exil, Pamfil Șeicaru reia multe dintre ideile generale din comentariile publicate zilnic. Deoarece privirea sa depășește acum hotarele faptului trecător de la vremea respectivă și mult mai important, beneficiază de știința urmărilor, ideile generale ies acum mai puternic în relief. Ideile sale generale sînt subsumate concepției sale potrivit căreia lucrurile mari se pot face doar prin autocrație. Lovitura de stat a lui Cuza e admisă în Constituția și partidele, pentru că era un mijloc scuzat de scop: Modernizarea României.

b) Din 1929 pînă în 1944, Pamfil Șeicaru a condus Curentul. Tot ceea ce s-a întîmplat în interbelic a trecut și pe sub privirea lui Pamfil Șeicaru. Multe fapte și evenimente l-au avut drept martor direct. Prin urmare Istoria politică a României din Constituția și partidele, dar și din alte scrieri din exil, e o Istorie trăită și prin asta plină de viață. Pamfil Șeicaru apelează, pentru a da vioiciune textului, la relatarea unor evenimente care au ținut la vremea lor prima pagină a ziarelor, dar și dacă nu mai ales la întîmplări în care a fost implicat fie ca politician, fie ca director de gazetă.

O scrisoare adresată lui Radu Valentin din exil în 5 februarie 1975 mărturisește un adevăr de care trebuie să ținem seamă:

„Între 1918- 1944 am fost, în chiar profesia mea de gazetar, părtaș la viața politică, în măsură să cunosc ceea ce se ascundea în dosul decorurilor.”

Plecînd – cred – fără s-o știu de la o definiție dată de Camus, am zis comentatorului politic de azi Istoric al clipei. Fost istoric al clipei, Pamfil Șeicaru a devenit istoric. Fără a pierde savoarea avută pe vremuri de textele sale de Istoric al clipei.