După România educată și România climatizată, se prefigurează un nou Proiect de țară: Schimbarea becurilor (Ion Cristoiu)

Istoria de sub preș și Ziua Muncii

În timpul Războiului Franco-Prusac din 1870-1871, Garda Națională Franceză apărase Parisul, iar orientările politice ale clasei muncitoare și-au făcut efectul asupra militarilor francezi. În urma instaurării celei de-a Treia Republici, în septembrie 1870, și a înfrângerii complete a armatei franceze de către germani până în martie 1871, soldații Gărzii Naționale au preluat controlul asupra orașului Paris, la data de 18 martie. Aceștia au ucis doi generali ai armatei franceze și au refuzat să accepte autoritatea celei de-a Treia Republici, încercând în schimb să instituie un guvern independent. Astfel a apărut Comuna din Paris, care a guvernat orașul timp de două luni, stabilind politici care tindeau spre un sistem progresist și antireligios de social-democrație, inclusiv separarea bisericii de stat, autocontrolul, remiterea chiriei, abolirea muncii copiilor și dreptul angajaților de a prelua o întreprindere părăsită de proprietar. Bisericile și școlile romano-catolice au fost închise. Curentele de tip feminist, socialist, comunist și anarhist au jucat roluri importante în Comună. Cu toate acestea, comuniștii au avut la dispoziție puțin mai mult de două luni pentru a-și atinge obiectivele respective. Armata națională franceză a suprimat Comuna la sfârșitul lunii mai, în timpul La semaine sanglante („Săptămâna sângeroasă”), care a început la data de 21 mai 1871. Forțele naționale au ucis în luptă sau au executat rapid între 10.000 și 15.000 de comuniști, deși o estimare neconfirmată din 1876 ridica numărul acestora la 20.000. În ultimele zile, Comuna l-a executat pe arhiepiscopul Parisului, Georges Darboy și pe încă aproximativ o sută de ostatici, majoritatea jandarmi și preoți. 43.522 de comuniști au fost luați prizonieri, inclusiv 1.054 de femei. Mai mult de jumătate au fost rapid eliberați. Cincisprezece mii au fost judecați, dintre care 13.500 au fost găsiți vinovați. Nouăzeci și cinci au fost condamnați la moarte, 251 la muncă forțată și 1.169 la deportare (majoritatea în Noua Caledonie, care este un arhipelag în vestul Oceanului Pacific, în regiunea Melanezia, situat la câteva grade nord față de Tropicul Capricornului). Mii de alți membri ai Comunei, inclusiv câțiva dintre lideri, au fugit în străinătate, mai ales în Anglia, Belgia și Elveția. Toți prizonierii și exilații au fost grațiați în 1880 și s-au putut întoarce acasă, unde unii și-au reluat cariera politică. Dezbaterile privind politicile și rezultatul Comunei au avut o influență semnificativă asupra ideilor lui Karl Marx (1818-1883) și Friedrich Engels (1820-1895), care au descris-o drept fiind primul exemplu de dictatură a proletariatului. Engels a scris: „În ultima vreme, filistinul social-democrat a fost din nou cuprins de o groază sănătoasă la auzul cuvintelor: Dictatura proletariatului. Ei bine, domnilor, vreți să știți cum arată această dictatură? Uitați-vă la Comuna din Paris. Aceea a fost Dictatura Proletariatului”. Acum, să nu creadă cineva faptul că, doar fiindcă a ajuns sub preșul istoriei, evenimentul nu continuă să-și pună amprenta asupra progresiștilor, reziștilor, neo-marxiștilor și neo-comuniștilor de astăzi. Însușirea fundamentală a acestor politicieni „noi” este tocmai lipsa de originalitate, ideile politice fiind similare, dacă nu cumva chiar identice, cu mult prea multe idei de acum mai bine de 150 de ani.

Ce eveniment avea să aibă loc la 6 ani diferență de nașterea și lichidarea Comunei din Paris? Ei bine, în vara anului 1877, în Statele Unite a avut loc prima grevă feroviară în mai multe state. Începută în Virginia de Vest, greva s-a răspândit rapid în alte părți ale țării și chiar s-a transformat într-o grevă generală în unele orașe. Protestul a implicat aproximativ 100.000 de muncitori, ceea ce a făcut ca acest protest să devină cel mai mare din istoria țării la acea vreme. Protestul a dus și la oprirea principalelor linii de cale ferată. Companiile feroviare și oficialii aleși au pus capăt grevei trimițând miliții pentru a-i ataca pe muncitori, evenimente sângeroase ce s-au soldat cu aproximativ 1.000 de arestări și 100 de morți. Deși muncitorii din unele orașe au obținut mici câștiguri prin greve sau amenințând că se vor alătura grevei, revolta din 1877 nu a dus la nicio victorie pe scară largă pentru lucrătorii feroviari. Cu toate acestea, revolta a demonstrat rolul-cheie pe care lucrătorii feroviari îl jucau în Statele Unite și puterea pe care o dețineau dacă încetau să lucreze în același timp. Greva din 1877 a fost remarcabilă prin faptul că nu a implicat nicio organizație la nivel național. Mai degrabă, răspândirea ei a fost o reacție spontană la reducerile salariale și la condițiile de muncă precare din timpul unei depresiuni economice. Aproape două decenii mai târziu, Sindicatul American Railway Union (considerat primul sindicat feroviar important) a jucat un rol esențial în greva Pullman din anul 1894 și a marcat o adevărată piatră de hotar în organizarea națională a forței de muncă. Astăzi, mulți americani văd Ziua Muncii ca pe un timp liber de la muncă, o ocazie de a se bucura de un grătar cu prietenii și familia și un ultim moment de relaxare estivală înainte de începerea sezonului aglomerat de toamnă. Însă, istoria din spatele sărbătorii Zilei Muncii este mult mai complexă și mai dramatică decât ar putea realiza majoritatea populației, începând cu o campanie aprinsă a muncitorilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru a obține sprijin și recunoaștere pentru contribuțiile lor. În iulie 1894, președintele Grover Cleveland a promulgat în cele din urmă o lege care a creat o sărbătoare națională a Zilei Muncii la începutul lunii septembrie, chiar și atunci când trupele federale din Chicago au zdrobit cu brutalitate o grevă a lucrătorilor de la căile ferate și de la compania de vagoane de dormit Pullman, soldată cu aproximativ 30 de morți.

Ce putem să vedem astăzi? O perioadă grea, către extrem de grea, pentru clasa muncitoare, indiferent de stratul social, dar o tranziție mai degrabă către dreapta, decât către stânga. În mod ironic, stânga a ajuns la putere, dar oamenii sunt nemulțumiți. Marii afaceriști ai Planetei au ajuns să înlocuiască clasa „burghezo-moșierească-ciocoiască și chiabură (alături de alte apelative)”, iar marea masă a populației o duce tot mai greu și tot mai rău, iar asta peste tot pe Glob. Pe de altă parte, fenomene oarecum anarhice precum globalizarea și uniformizarea, alături de formarea unui așa zis sat Global au făcut ca cei „umiliți si obidiți” să poată comunica mult mai ușor. Din punctul meu de vedere, pe viitor, Omenirea va avea parte de o mulțime de neliniști sociale. Iar asta deoarece clasa politică globală, în mare parte trădătoare, a abandonat beneficiarul final al tuturor serviciilor oferite de către stat, în schimbul unui contract social, adică l-au abandonat pe cetățean, la mâna marilor afaceriști anarhici. Astfel, clasa politică și implicit statul nu-și mai justifică existența. În fond, asta se și dorea, trecerea la un nou sistem, la o nouă ordine mondială (fenomen care are loc de cel puțin două ori într-un secol). Doar că, contrar planurilor dubioase și chiar malefice ale unora și altora, lumea trece de la un model unipolar bolnăvicios și pervers, la un sistem multipolar firesc. Iar asta strică planurile marilor oameni de afaceri, cei care susțin din umbră sau pe față așa zisa lume liberă și așa zisul Occident civilizat. Civilizația nu poate exista în lipsa culturii, iar asta se poate aplica și în cazul culturii de securitate. Cei care au fost prin faimoasele no-go areas ale Occidentului știu despre ce scriu.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

4 comentarii pentru articolul „Istoria de sub preș și Ziua Muncii”

  • Lumea civilizată nu poate exista fără o cultură solidă așa cum nu poate exista cu adevărat, plenar, fără credința în Dumnezeu ! Să vrei să fii unicul stăpân al lumii ,- adică să vrei să iei
    Locul Lui Dumnezeu ,- este din start o blasfemie dar și un act sinucigaș ,că niciodată un om, un grup sau o putere politică nu va putea să se pună cu puterea și dragostea Lui Dumnezeu care sunt infinite și minunate, aducătoare de miracole în viața fiecărui om ,dacă crede cu tărie și cu adevărat în El ! Vă mulțumim pentru un articol extrem de frumos, absolut minunat !

  • Statul și Biserica trebuie sa rămână pentru a da ajutoare sociale celor mulți și flamanzi.Ce ma distrează este ca avem un institut al Democrației undeva în Germania.

  • Doamna Cora Muntean, nu știu unde să las un link, fără legătură cu articolul. Îl las aici, poate îl veți găsi. Absolut întâmplător, am descoperit o pagină a nu știu cui care încearcă să se folosească de notorietatea domnului Ion Cristoiu. Acesta este link-ul: https://diastine.fair-2sale.com/ro/3/?track_url=URL-2763F-016C9
    Poate luați vreo măsură.

    • Mulțumim foarte mult. Asta se întâmplă de mult, este o minciună căreia nu-i putem pune capăt. Am scris de mai multe ori dezmințiri, sper ca oamenii să nu creadă așa ceva. O zi bună!

A apărut „1990- Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13,14 și 15 iunie? ”. Primul volum din seria Ion Cristoiu – istoricul clipei, 1990 – 1996

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog