Istoria PNL sau PNL istoric?

Acum un an și ceva discutam cu Ludovic Orban despre apariția unui volum despre istoria PNL. Un volum care să cuprindă istoria celui mai vechi partid, o istorie scrisă fără părtinire, pe baza documentelor. Un volum în care să se găsească activitatea PNL în cei 144 de ani. Am apreciat dorința președintelui PNL de a readuce „în special pentru proprii membri” istoria partidului din care face parte cât și pentru cei interesați de istoria, tradiția, cultura cât și realizările celui mai vechi partid din România. Am rămas surprins și de faptul că își dorește o istorie scrisă de istorici neînregimentați politic având în vedere că are mulți purtători de diplome cu specializarea istorie în partid.

Pe 24 mai 2019, într-o atmosferă de sărbătoare, a fost lansat volumul. O ploaie torențială a mutat evenimentul (programat în curtea sediului) în mica sală din Modrogan, devenită neîncăpătoare. Împreună cu colegii din Asociația Glasul Istoriei am fost invitați, fiind autorii volumului intitulat „Prin noi înșine” O istorie a Partidului Național Liberal. (333 p.) Picând cu câteva zile înaintea alegerilor pentru europarlamentare, evenimentul s-a bucurat și de prezența președintelui Klaus Iohannis. Acesta a vorbit, evident despre viitor. Noi, autorii am fost decorați cu premiul Ion I.C. Brătianu.

Demersul nostru realizat dezinteresat s-a bucurat la acea vreme de sprijinul lui Ludovic Orban. Personal am rămas impresionat că un președinte de partid este interesat de istoria propriului partid. Din dorința de a aduce în actualitate o istorie a unui partid, a PNL, ne-am mobilizat și am scris un studiu pentru a putea fi folosit de cei care vorbesc despre istorie, politică, tradiții și în practică despre cum s-a construit România. Istoria PNL se împletește cu toate evenimentele principale ale românilor începând din 1875 și până în 1950.

M-aș fi așteptat ca volumul să fie citit. Măcar de o mică parte a liderilor PNL. Să fi fost primit cu critici sau recenzii de către intelectualii partidului, în special de aceia care folosesc istoria ca fundament pentru propria lor identitate în partid. Faptul că volumul nu a trezit interesul niciunui membru PNL îmi întărește convingerea că în practică mai toți liderii PNL nu dau doi bani pe istorie în general sau pe propria lor istorie în special.

Au fost mulți jurnaliști prezenți, mai toți analiștii (de dreapta) pe care îi vedem seară de seară la tv. Știind că au primit volumul, am constatat că nu s-au obosit să studieze istoria unuia dintre partidele care fac interesul propriei meserii. Sau poate veniseră doar să pară culți în fața președintelui?
Pentru cei interesați, volumul este structurat în patru părți cu următoarele titluri: Liberalismul și edificarea României moderne: de la regimul fanariot, la proiectele de reforme din 1914, Un proiect de țară: România Mare; Lupta împotriva regimului totalitar-comunist; Prezent și perspectivă: liberalismul după 1990. Am introdus un capitol cu portrete liberale și le-am alocat următoarelor personalități câte o sinteză a activității lor: Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Eugen Carada, D. A. Sturdza, Ion I.C.(Ionel)Brătianu, Vintilă Brătianu, Ion Gh. Duca, Constantin I.C. (Dinu) Brătianu, Gheorghe I. Brătianu, Gheorghe Tătărescu.

Liderii PNL ar fi aflat din acest volum propria lor istorie. Ar fi observat că de la înființarea Partidului până în 1950 au fost mai puțini lideri în comparație cu câți au fost după 1990. Ar fi observat că anumiți lideri PNL au preferat să moară în închisorile comuniste decât să schimbe partidul. Ar fi aflat și al câtelea președinte al PNL este de exemplu Klaus Iohannis. Ar fi descoperit ce înseamnă un scop, un ideal, un efort comun de realizare a unor obiective. Ar fi descoperit că politica se face în interes național. Mai mult, ar fi aflat că întotdeauna deciziile din vremea Brătienilor s-au luat la București. Ar fi constatat că și atunci când faptele demonstrează un dezastru național (precum anul 1917), elita politică de la acea vreme a făcut posibil anul 1918, anul împlinirii tuturor românilor. Ar fi descoperit demnitate, determinare. Ar fi găsit politicieni care nu țineau de scaune, politicieni care construiau, politicieni, absolut toți care aveau o meserie înainte de a intra în politică.

Putem să-i întrebăm pe liberalii de azi de ce vor să se identifice cu istoria PNL, cu elitele care au construit România când comparațiile nu suportă asemănare? Vor să le calce pe urme? Dacă da, de ce nu le preiau ideile? De ce nu continuă ideile lui Ionel Brătianu sau ale lui I.G. Duca? De ce nu se inspiră din Mihail Kogălniceanu sau nu-l readuc în actualitate pe Constantin I. Angelescu, unul dintre marii lideri ai PNL? De ce nu înființează un organism de pregătire al membrilor pentru a nu mai promova oficialități cu grave carențe de logică și gramatică? Altfel, te gândești cu nostalgie la trecut și ți-l asumi fără a avea vreun merit! Spre exemplu, există Institutul Liberal Ion C. Brătianu, fără site, fără activitate de peste doi ani dar cu nume! Ce o face acest institut? Ce activitate o avea?

Nu scriam aceste rânduri dacă nu observam ”noile realizări istoriografice” ale partidului și aceeași istorici politici ai PNL. Oameni dedicați partidului, responsabili care pun partidul împreună cu propriile interese imediat după propriile interese ale președintelui Iohannis. Altfel, volumul privind istoria PNL va rămâne un manual de lucru pentru cei care vor să cunoască viața partidului. Pentru restul, există suficiente volume de fotografii, făcute în grabă pentru a inaugura un muzeu național doar pentru o parte a eșichierului politic. Pentru că Brătienii nu sunt doar al celor de dreapta ci al tuturor!

Care sunt realizările PNL după 1990? O seamă de proiecte începute, multe ratate. Dacă ne uităm pe rezultatele electorale, PNL poate fi descris în perioada 1990 – 2000 ca un partid mic, poate și ca o consecință a tranziției, a schimbării mentalităților. PNL a adunat în medie 5,53% din voturi pentru Cameră și 6.95% pentru Senat. PNL a candidat de trei ori pe liste proprii (1990, 1992 și 2000). În 1992 a ratat intrarea în Parlament.

Muzeul național Brătianu este o necesitate pentru patrimoniul cultural românesc. Chiar dacă s-a făcut în grabă, ar fi trebuit să nu fie ca un muzeu din epoca modernă ci unul pentru societatea actuală. Să fie o poveste, să atragă copiii, să se vină cu drag pe domeniul Florica. Fără a găsi un site al muzeului (ce muzeu nu are site azi?) nu știu dacă recomandările făcute premierului cu privire la acest muzeu au prins contur. L-am sfătuit printre altele să angajeze cercetători care să aibă ca activitate cercetarea istoriei Brătienilor, pe lângă expunerile din muzeu să pregătească studii, să aibă o revistă a muzeului, expoziții cât și un muzeu făcut pentru secolul XXI (animații 3D, filmulețe audio-video, un simpozion internațional anual, conferințe, simpozioane cât și școli de vară, școli pentru pregătirea viitorilor liberali, etc).

Chiar dacă l-am criticat și-l voi mai critica pe Ludovic Orban în privința deciziilor politice, istoria consemnează în dreptul său două evenimente culturale: realizarea unui volum a istoriei PNL cât și inaugurarea Muzeului Brătianu.