Recensământul agricol general, care începe luni, va stabili cât teren agricol din România se află în proprietatea străinilor

Istoria poate fi scrisă cel mai bine de reporteri!

O știre citită cu un an în urmă, în plin val de rescriere a trecutului de către analfabeți prin dărîmarea statuilor, mi-a amintit de un nume și de o carte, pe care am citit-o și răscitit-o ori de cîte ori m-am întors de la Roma: Indro Montanelli, RomaO istorie inedită, apărută la noi în 1995 la editura Artemis, tipărită în Italia, la Rizzoli Editore, Milano, în 1959, ca nouă ediție a cărții din 1957, sub titlul Storia di Roma. Cînd era tînăr, luptînd în al doilea Război italiano-etiopian, Montanelli – după cum o mărturisește chiar el într-un articol din 2000, a cumpărat de la tatăl ei o fată din Eritrea, în vîrstă de 12 ani, în schimbul a 350 de lire, un cal și o pușcă. Indro Montanelli a murit în 2001. Italienii i-au ridicat la Milano o statuie. Sub acuzația de „rasism și abuz sexual” în iunie 2020, analfabeții revoluționari au mînjit statuia cu vopsea roșie.

Gestul analfabeților mi-a făcut și mai simpatic autorul cărții Storia di Roma, reunire într-un volum al unui șir de articole publicate în foileton în Domenica del Corriere.
Pentru adepţii Istoriei puchinoase, pretins ştiinţă, cînd în realitate Istoria e o telenovelă, cartea jurnalistului italian n-ar merita mai mult de un bobîrnac dispreţuitor, pe motiv c-ar fi popularizare gazetărească a trecutului.

Prefaţa lui Indro Montanelli plasează cartea în zona întreprinderilor iconoclaste:

„Pe măsură ce această Istorie a Romei apărea în foileton în gazeta Domenica del Corriere, am început să primesc scrisori tot mai pline de indignare, care mă acuzau de neseriozitate, de superficialitate și defetism; ba au existat și unii care vorbeau de o impietate evidentă în modul meu de a înțelege să tratez un astfel de subiect considerat sacru.

Nici n-am fost foarte surprins, pentru că, de fapt, chiar în zilele noastre, cînd se vorbeşte în Italia despre Roma, nu se foloseşte niciodată alt limbaj decît cel aulic şi apologetic. Eu sînt convins că, tocmai din acest motiv, în mintea cititorului de istorie n-a prea rămas mare lucru şi că, la noi, aproape nimeni, după terminarea liceului, nu se mai simte tentat să-şi reîmprospăteze cunoştinţele în acest domeniu. Nimic mai plictisitor decît să urmăreşti o istorie populată de monumente. Eu însumi a trebuit să lupt – şi nu puţin – împotriva căscatului atunci cînd, cu cîţiva ani în urmă, dîndu-mi seama că uitasem totul, sau aproape, am dorit să studiez din nou această istorie. Dar asta numai pînă în ziua cînd i-am descoperit pe Suetoniu şi pe Dio Cassius, contemporani cu monumentele sau cel puţin trăitori în secolele acelea, care nu au simţit pentru ele nici un fel de respect, ca să nu mai vorbim de deferenţă sau cucernicie.

Pe drumul trasat de ei, m-a apucat să-i răsfoiesc şi pe ceilalţi istorici şi memorialişti romani. Parcă ar fi înviat pietrele. Deodată toţi aceşti protagonişti care ne fuseseră prezentaţi la şcoală mumificaţi în aceeaşi veşnică atitudine, nu ca oameni, ci ca simboluri abstracte, şi-au pierdut imobilitatea lor minerală, au prin viaţă, s-au colorat cu sînge, cu vicii, cu slăbiciuni, cu ticuri, cu manii mai mari sau mai mici, într-un cuvînt au devenit vii şi adevăraţi.

De ce trebuie să purtăm acestor personaje mai mult respect decît le-au purtat romanii înşişi? Şi li se face, oare, o mare favoare dacă sînt lăsaţi pe un soclu într-o sală rece de muzeu, unde numai şcolarii – fiindcă au de dat examene – vin, în mod obligatoriu conduşi de către profesorii lor? Cunosc iezuiţi care, fără să se abată de la dreapta credinţă, au scris hagiografii îndrăzneţe, în care sfinţii apar aşa cum au fost: oameni printre oameni, cu ciudăţeniile şi încăpăţînările lor. Faptul că mulţi dintre ei au comis greşeli şi că toţi, fără deosebire au fost tentaţi să le comită, nu impietează cu nimic asupra sfinţeniei lor. Din contră, chiar Iisus Hristos l-a făcut apostol pe Sf. Petru – acela care se lepădase de dînsul”.

N-am nici o îndoială că autorul ia în răspăr Istoria Romei în varianta din manuale şi din zarva naţională, gen Mîndri că sîntem italieni! Nu cred însă că farmecul cărţii constă în coborîrea lui Cezar de pe soclu pentru a băga de seamă că avea chelie şi că se ţinea după muieri (și după bărbați, deopotrivă, ca să fim exacți!). Farmecul cărţii, cel puţin pentru mine, stă în relatarea trecutului cu mijloacele gazetăriei de bună calitate. Personajele, întîmplările, poveştile sînt surprinse de pe poziţia unui reporter profesionist al trecutului văzut ca actualitate.

Poate fi relatat Trecutul ca şi cum ar fi prezent?
Fireşte că poate.
Trecutul, diferit de prezent prin multe note, se aseamănă cu acesta, prin multe alte note, fenomen dat de esenţa comună a tuturor epocilor istorice:
Ele au drept personaj central Omul.
Or în tot ceea ce face Omul, indiferent că e împărat sau sclav, patrician sau plebeu, conte sau iobag, patron sau proletar – există şi se manifestă trăsături asemănătoare dacă nu chiar identice, ivite din esenţa de om.

Numa Pompilius, cel de-al doilea rege al Romei, pretindea că „în fiecare noapte, venea la el in vis din Olimp, nimfa Egeria, ca să-i transmită direct instrucţiuni”.
Notează imediat Indro Montanelli:

„Stratagema poate să pară copilărească, dar şi în zilele noastre ea a mai ţinut cîteodată. În plin secol al douăzecilea, Hitler, ca să se facă ascultat de nemţi, nu a trebuit să inventeze o alta mai bună. Cobora din cînd în cînd de la munte, din Berchtesgaden, cu cîte o nouă poruncă a bunului Dumnezu în buzunar: aceea de a-i extermina pe evrei, de exemplu, sau de a distruge Polonia. Şi ceea ce e mai nostim e că, pe cît se pare, o credea şi el. În astfel de treburi omenirea, de la Numa încoace, n-a progresat prea mult”.

Eu aş merge mai departe şi aş spune că toţi marii conducători din Istorie au avut grijă să se prezinte ca purtători ai unui Mesaj, fie acesta Divin (vezi tablele lui Moise), sau ideologic (vezi confruntarea dintre comunişti în chestiunea cine e adevăratul moştenitor al lui Lenin).


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

10 comentarii pentru articolul „Istoria poate fi scrisă cel mai bine de reporteri!”

  • Sunt cateva interviuri, care vor deveni „document fundamental” pt. istoria poporului roman, atunci cand aceste incercari vor fi depasite. Ma refer bineinteles la Iulian Iancu. In aceiasi categorie intra si interviul luat pe teme juridice lui Tudorel Toader. Un al 3-lea luat lui Silviu Predoiu, dar aici vreau sa raman foarte rezervat. Niciodata nu poti sa stii ce urmaresc oamenii astia din servicii. Ar fi bine sa ramana tot asa discreti, cum au fost pana la iesirea la pensie, dar rezultatul muncii lor sa se traduca intr o securitate rezonabila pt. statul roman. Nu ne interezeaza cate medalii i au dat partenerii strategici, aia care ne au impus redevente de 5.3 % pt zacamintele din M Neagra ( si nu 55% asa cum negociase Ceausescu!).
    Dincolo de informatiile fundamentale pe care n-i lea impartasit I.Iancu si care ne dau explicatiile incrancenarii in care traim, se devoaleaza fragilitatea statutului nostru, de fiinte umane, organizate in democratii ca si state nationale.
    Observam ca cele doua partide principale psd si pnl care se vor alterna la putere ( celelalte sunt anexe de tip balama care vor face cvorumul), sunt de fapt controlate de forte(unii ii spun stat paralel, altii oligarhia generalilor, etc) care exced organizarea statului national si care le dicteaza agenda. Cum altfel sa interpretam mutarile lui Ciolacu, care personal il scoate pe Iulean Iancu cu 10 minute inainte de termen, din cap de lista la alegeri si l face pierdut (dupa atentate esuate la viata lui, datorat pozitiilor de sustinere ale intereselor statului). Este foarte clar ca si psd, alaturi de pnl sunt destructurate si prizoniere unor grupari, care nu apara statul roman si cetateanul acestei tari.
    Conform marturiei lui Rosca Stanescu (tot un interviu la Cristoiu), PNL a fost demantelat identic. toate organizatiile judetene decapitate si numiti interimari. Inclusi ludovik orban. De catre cine?
    Un obscur vicepresedinte care nu se stie cum a putut sa faca asta. Nu mi amintesc ca R Stanescu sa i fi spus pe nume.
    La PSD tocmai am vazut ce a facut echipa Ciolacu – ne a spus Iulian Iancu.
    Ce ne a mai ramas?
    Hai sa vedem AUR. Astia o tin pe a lor : kwj demisia!

  • Nu stiu de ce se face atata caz despre demolarea contemporană de statui? In trecut nu se proceda la fel? Ceausescu , Stalin..

  • doar cei care au facut valuri in Timp sint mari conducatori, iar in Timp… nu omul, ci Mesajul, face valuri.
    mai intai a fost Mesajul pe care Hitler era convins ca-l poarta-n sine si abia dupaia a fost Hitler. Hitler, fara Mesajul din sinea lui, nu facea doua parale.

    despre valurile pe care marii conducatori le-au generat in Timp…doar altii purtatori de Mesaj pot scrie cu aceeasi maretie.
    nu te poti apleca asupra Timpului fara ca in tine insuti Timpul sa nu fi facut valuri cu Mesaje pe masura.

    Trecutul nu e doar Prezent, ci si Viitor.
    Mesajele pe care marii conducatori le-au purtat in ei insisi au modificat Realitatea, Prezentul, si au facut asta in masura in care Mesajul s-a implinit!,
    insa cu masura in care Mesajul nu s-a implinit s-a scris Viitorul, adica viitorul Prezent, pentru ca Mesajele, care sint o suma de dorinte adunate in Timp, se implinesc negresit, culcusindu-se, de-a lungul vremurilor, la nevoie, in sinele altor si altor mari conducatori pina cind ele devin Prezent, adica pina cind ele se implinesc.

    prin urmare reporterii vor povesti, cel mai probabil, despre partea din Istorie numita ‘istoria trecutului’, insa cealalta parte, aia ramasa neimplinita, dar care se va implini negresit!, definind viitorul prezent, si care in fapt e ‘istoria viitorului’, se prea poate sa le ramana inaccesibila.
    prin urmare io zic asa: doar marii conducatori scriu Istoria, aia care modifica instantaneu Prezentul, insa care e capabila sa-l modifice si…dincolo de trecerea Timpului.

    Istoria e o suma de dorinte implinite si o suma de dorinte dorite dar ramase inca! neimplinite
    istoricii care povestesc despre Trecut sint impotenti, cei capabili fiind exclusiv aia in stare sa povesteasca si! despre Viitor,
    pentru ca ce e Istoria, altceva decit Povestea Dorintelor? ( implinite!, caz in care povestea e despre Trecut, si ramase neimplinite, caz in care povestea e despre Viitor )

  • „Istoria poate fi scrisă cel mai bine de reporteri!”
    Da , dar nu de acesti gugustiuci , fatuce ….. papugii… niște scârța-scârța pe hârtie! ’I știm noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pișicherlicuri… , mate fripte , coate goale …

Ediție specială cu Adrian Năstase | „Prin tribunale ca prin viață” cu Mihaela Olaru
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Apariție editorială de excepție

„Cronica de la Salcâmu Mic” de Sabina Ivașcu. Pentru detalii apăsați pe poza de mai jos: