Jingoismul și războiul dintre Rusia și Turcia

Termenul de jingoism datează încă de la sfârșitul anilor 1870. Jingoii, numiți astfel după un cântec de music-hall, erau susținători vehemenți ai unei politici externe britanice puternice în Orientul Apropiat. Ulterior, jingoismul a ajuns să definească orice politică externă de susținere a intereselor naționale care se baza pe opinia publică. Pentru oamenii de știință din domeniul social, jingoismul reprezintă una dintre manifestările naționalismului în lumea occidentală, în jumătatea de secol care a precedat Primul Război Mondial (1914-1918).

În primăvara anului 1877, Rusia a intrat în război împotriva Turciei. Guvernul britanic conservator, condus de Benjamin Disraeli (1804-1881), era îngrijorat de faptul că renumitul oraș Constantinopol ar putea cădea în mâinile rușilor și că acest lucru ar pune în pericol securitatea rutelor britanice către imperiul său indian. A fost declarată neutralitatea, dar condiționată de protejarea intereselor britanice. Spre sfârșitul anului, se părea că aceste interese ar putea fi amenințate, iar posibilitatea ca Marea Britanie să fie implicată într-o reluare a Războiului Crimeii din anii 1850 se profila. O campanie puternică pentru pace a îndemnat guvernul să nu se implice în război și, timp de câteva săptămâni, a părut să ducă totul în fața sa. Dar apoi, în ianuarie 1878, întâlnirile de pace au început să fie sparte de susținătorii unei politici ferme. Schimbarea stării de spirit a publicului era evidentă și în divertismentul popular. G. W. Hunt (c. 1830-1904) a scris și compus un cântec care să reflecte și să exprime opiniile celor care doreau ca guvernul să rămână ferm în fața avansului rusesc. Acesta a mizat pe seama unei rusofobii adânc înrădăcinate în Marea Britanie, un vers spunând:

The ‘Dogs of War’ are loose, and the rugged
Russian Bear,
Full bent on blood and robbery, has crawled
out of his lair,
It seems a thrashing now and then will never
help to tame
That brute, and so he’s bent upon the ‘same old
game.’

Cântat de G. H. Macdermott (c. 1845-1901) la Londra și apoi într-un turneu în provincie, cântecul a devenit un hit popular, refrenul său entuziast dându-le numele de jingoes:

We don’t want to fight,
But by Jingo if we do
We’ve got the ships, we’
got the men, we’ve got the money too.
We won’t let the Russians get to
Constantinople.

Foarte alarmați de schimbarea de dispoziție a publicului și de spargerea violentă a întrunirilor lor, susținătorii păcii i-au descris pe adversarii lor ca fiind jingoi, „noul trib de patrioți de music-hall care cântă cântecul jingo.” Din acel moment, până la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, jingoismul a fost un termen folosit de adversarii unei politici externe curajoase și hotărâte. Atât conservatorii moderați, cât și liberalii și socialiștii erau alarmați de ceea ce ei considerau a fi o influență nejustificată a opiniei publice gălăgioase asupra elaborării politicilor. Nu că nu ar fi existat anterior un sentiment anti străin virulent, împotriva spaniolilor la începutul perioadei moderne și împotriva francezilor în secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea. O teamă față de Rusia însăși avea rădăcini adânci. Ceea ce era nou, și ceea ce distingea jingoismul de aceste manifestări anterioare, era faptul că a coincis cu faptul că Marea Britanie devenea din ce în ce mai democratică. Majoritatea bărbaților din clasa muncitoare din mediul urban au obținut dreptul de vot în anul 1867, iar acest drept a fost extins la cei care locuiau în zonele rurale în anul 1884. Îngrijorarea claselor de elită, indiferent de politica lor, era că un electorat needucat, influențat de o presă populară ieftină și de cântecele de music-hall, ar putea exercita o influență nejustificată asupra conducerii politicii externe. Lord Derby (1826-1893), care fusese ministrul de externe al lui Disraeli, în 1878, dar care și-a pierdut postul atunci când Disraeli a cedat în fața jingoilor, s-a plâns, în 1882, că ideea principală a jingoismului părea să fie că „niciun stat nu poate fi într-o stare sănătoasă fără să se năpustească ocazional asupra vecinului său”. Lordul Salisbury (1830-1903), prim-ministru conservator în cea mai mare parte a sfârșitului secolului al XIX-lea, a susținut, în 1897, că un sistem de arbitraj „ar fi un bastion neprețuit pentru a-l apăra pe ministru de jingodii”. Cel mai amplu atac la adresa jingoismului a venit din partea publicistului liberal J. A. Hobson (1858-1940), al cărui volum, The Psychology of Jingoism (1901), a fost provocat de reluarea întreruperilor întâlnirilor de pace din timpul Războiului Sud-African din 1899-1902. Hobson a explicat jingoismul făcând legătura între psihologia la modă, care era alarmată de instinctul de turmă al populațiilor din marile orașe ale lumii moderne și creșterea presei populare, care părea să satisfacă cele mai rele instincte ale acestor mase urbane. Cercetările detaliate despre cei care ar putea fi numiți jingoi activi, cei care au încercat să spargă întâlnirile de pace, arată că aceștia erau adesea asociați cu alte cauze populiste de dreapta, cum ar fi comerțul echitabil (pentru a împiedica importurile străine) și opoziția față de imigrație. Studenții de la medicină, cu greu reprezentativi pentru o masă urbană sub educată, figurau în mod proeminent în cadrul reuniunilor turbulente. Mulți jingoi aveau legături cu Partidul Conservator. Deși liderii partidului erau adesea net reticenți față de jingoism, există multe dovezi că, la fel ca la alegerile generale din 1900, când războiul din Africa de Sud a fost problema dominantă, conservatorii au câștigat prin asocierea lor cu o politică externă curajoasă și plină de încredere. În general, o politică externă naționalistă a atras clasa de mijloc, inferioară în creștere, formată din funcționari și negustori, care poate că încercau să-și depășească anxietatea legată de statutul lor prin afirmarea loialității față de națiune. În 1896, ziarul Nation din New York s-a referit la ,,ideile jingoiste despre trecutul și viitorul Americii”, iar în 1898 președintele William McKinley (1843-1901) ar fi spus că ,,nu va fi jingoizat în război”. Dar, indiferent dacă a fost sau nu folosit cuvântul jingo, toate țările occidentale erau familiarizate cu fenomenul înainte de Primul Război Mondial. În Franța, șovinismul era echivalentul jingoismului.

Experiența Primului Război Mondial a pus capăt afirmațiilor mai evidente de agresiune națională. Au existat persoane care au continuat să aibă opinii similare cu cele ale jingoiștilor, dar acestea se aflau mai mult la periferie. Naționalismul de dreapta din anii 1920 și 1930 s-a manifestat sub forma fascismului. După cel de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), criticii politicii externe sau ai opiniei publice britanice au acuzat uneori jingoismul, de exemplu, pentru războiul din Insulele Falkland, din anii 1980. Dar, ca prezență permanentă pe scena politică, jingoismul a avut o durată de viață de aproximativ patruzeci de ani, înainte de Primul Război Mondial.