Majoritatea românilor consideră că situaţia generală a ţării este mai rea comparativ cu cea din urmă cu 30 de ani, potrivit rezultatelor unui sondaj INSCOP

Joia Mare, ziua în care vederile umilite s-au făcut auzite dintr-un pod de casă interbelică

Vederile se adunau în număr tot mai mare în sertarul noptierei cu oglindă. Din anul 1982, când am plecat la București, le-am pierdut numărul și șirul. Le-am regăsit după moartea tatei, sus pe un dulap, într-o cutie lungă și subțire, din anii socialismului multilateral dezvoltat. Și vederile erau, în marea lor majoritate, pre-decembriste. În vara lui 2018 le-am adunat pe toate într-o pungă Catena și le-am adus în casa mea de la Sibiu, împreună cu poze, acte, documente și cu jurnalul străbunicii Ana. Nu le-am parcurs una câte una, fiind preocupată atunci mai mult de descifrarea misterelor lăsate în urmă de tata, de străbunica Ana și de frații ei, nu de bunica Teia. Cine iubește cel mai mult are și cea mai mare răbdare. Știam că mama Teia mă va aștepta oricât. Această certitudine poate nedreptăți uneori, ceea ce s-a și întâmplat.

Făcând curățenie de Paști, descopăr pe scările din pod, undeva înspre capătul scărilor, unde nu mai vezi fără lanternă, o cutie de plastic în care a fost pe vremuri vopsea. Un obiect, deșeu sau găleată, ce ar fi trecut neobservat, dacă nu ar fi fost Joia Mare, ziua în care vederile părăsite, ascunse și umilite de un suflet ciudat au plâns, de s-au făcut auzite dintr-un pod de casă interbelică. Peste o sută de vederi primite de Mama Teia, printre ele și câteva scrisori, așteptaseră eliberarea din întunericul podului și al găleții. În aceeași pungă Catena.

În Vinerea Mare le-am citit pe toate și am privit cu atenție și la imagini. Le-am selectat pentru acest articol pe cele mai interesante. Printre ele, sunt și două-trei vederi adresate mie, fetiței de odinioară, din anii 1970, ce locuia în casa bunicii. Mi-a plăcut și scrisoarea pentru Mama Teia, dictată de mine tatălui meu, care a scris și a semnat în numele meu vederea trimisă, de 1 sau 2 Mai, de la mare. „M-am întâlnit cu Cristina (prietena mea cea mai bună de la Sibiu). Nu am intrat în mare cu tati. Dana este jucăușă. Noi stăm la hotel Craiova camera 11 A. Mi-e dor de tine.” Mai e încă o scrisoare sensibilă scrisă de tata pentru mama lui, în care începe și sfârșește cu ‘vorbele’ lui Moni, care se afla la București, încercând să se adapteze la viața de bloc de Berceni, la conviețuirea cu părinții și la programul de cămin pentru copiii de cartier. Experimentul – aventură a eșuat, spre norocul meu. Despărțirea de bunici si de Sibiu a fost temporară. Cred că aveam vreo patru ani și îi comandasem ștrampeli roșii bunicii, cadou de ziua ei. Desigur, nu-i plătisem și nu-i cumpărasem eu. Erau mai mult un cadou care îmi plăcea mie, nu bunicii. Nu o văzusem niciodată în ștrampeli roșii, dar dacă eu aveam și purtam, nu se putea să nu-și dorească și  bunica ștrampeli ca ai mei. Ceream și pentru mine ceva: ghetuțe roșii, rugăminte pentru Moș Crăciun, pe atunci Moș Gerilă, în declarațiile publice. La sfârșitul scrisorii, câteva semne lăsate de mine cu pixul, însemnau „mi-e dor de tine”.

Mai sunt și vederile de la Manne și Ilse, cele două studente, meditatoarele mele de limbă germană. Cea de la Manne, în care îmi spune ‘sper că anul acesta vei fi mai cuminte, pentru că ești mai mare cu un an’ e cea mai haioasă și datorită imaginii de pe vedere: o maimuță părinte își ține mâinile peste capul unei maimuțe pui care privește atent la ceva.

Într-un alt plic, subțiat de cât a fost închis și deschis, învelitorile lucioase de la gume de mestecat, occidentale și autohton pre-decembriste. Întinse perfect, fără cute, lucrătură manuală, făcută cu unghia.

Vederea de la Poiana Brașov, datată anul 1977, pe când aveam șapte ani, e scrisă de mama lui Karli, prietenul de aceeași vârstă cu mine. Ne-am cunoscut la Olănești, într-o casă mare, cu arhitectură neo-românească. Între mine și Karli s-a înfiripat o prietenie cu urme de dragoste ca  la șapte ani. Venisem cu adulții trimiși de medici la ape minerale și tratament. În vedere, mama lui Karli, de etnie germană, îmi mărturisea ce fericit a fost băiatul ei când a aflat că am pus pe noptieră poza în care ne țineam de mână. Chiar îmi amintesc că am ținut acea poză câțiva ani printre bibelourile de la oglindă, deși nu mă mai gândeam la Karli decât când mă punea bunica să șterg praful.

Plicul cu litere bătute la mașină, adresat tovarășei Teia Simion, era de la fratele bunicii, unchiul Monică. În plic, o felicitare petite cu margini dantelate, scrisă tot de mașina de dactilografiat. Sec, două trei vorbe, semnat familia B. Parcă îi vedeam degetele lungi, osoase, lovind tastele într-un puseu de imaginație care se deplasa prin viața lui de bărbat ocupat, cu viteza unei comete, între două expertize contabile, bătute la mașină. Am savurat umorul, la limita sarcasmului dezghețat, unchiului Monică, pe care nu l-am văzut decât îmbrăcat la patru ace, ca pentru promenadă: cu pălărie și umbrelă, moda englezească, upper class.

Uimitoare sunt și cele două vederi de Paști adresate bunicii mele de către Înalt Preasfințitul Vasile Someșanul, pe atunci Vasile Fluieraș, student la Facultatea de Teologie din Sibiu. Vederile nu au simboluri bisericești- religioase, așa cum m-aș fi așteptat, ci imagini cu animale și copii. Duios-sentimentale. Într-una e un pisic roșcat cu fundă albastră lângă un ghem de aceeași culoare, iar în dreapta lui, o fetiță cu părul bălai care ține lipit de obraz un pui mic pufos și galben, ca și cum l-ar pupa. Pe un fundal de margarete. Vederea îmi spune că Vasile Fluieraș s-a gândit și la Monica atunci când a trimis felicitarea.

Dar cel mai mult mi-a plăcut vederea în care mi se dedica o poezie cu patru strofe, compusă de tanti Cati și Nenea Nicu, rudele mele cu descendență oierească. Mai jos, „Lui Monica”, așa cum apare, scrisă cu litere de tipar, de mătușa Cati. Cred că eu am subliniat cu verde unele cuvinte. În oglindă cu poezia, mâzgăliturile mele, câteva cuvinte în limba engleză, semn că am citit de multe ori poezia.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog