Jurnal de pandemie la Breaza | Lacrimi de bucurie

Motto – „Lacrimile sunt darurile lui Dumnezeu către noi. Apa noastră sfântă. Ele ne vindecă pe măsură ce curg.”  – Rita Schiano

Într-un ocean de tristețe provocată de ordonanțele militare și de actuala putere, cad câteva lacrimi de bucurie.

Scena 1

Tata și mama cu copilul mic în brațe se aruncă de pe bloc, din cauza datoriilor. Au scăpat de datorii, adevărat, dar pe caldarâm, creierii lor s-au făcut muci.

Alta:

Gest extrem al unor frați în Baia Mare. Doi bărbați s-au aruncat, anul trecut, de la etajul 5 al unui bloc, cel mai probabil, din cauza datoriilor. Unul dintre ei a decedat pe loc, celălalt a fost transportat la spital, în stare gravă.

Vecinii celor doi bărbați, care locuiau singuri, spun că aceștia erau retrași și că se ocupau cu vânzarea diferitelor produse prin târguri. Din cauză că nu avea locuri de muncă stabile, cei doi au acumulat datorii la întreținere și utilități. Un vecin de palier spune că cei doi nu și-au mai plătit întreținerea către asociația de proprietari de 16 luni.

Scena 2

La 31 martie 1995, la scurtă vreme după decolarea de pe aeroportul Otopeni, cu direcția Bruxelles, un Airbus A310 aparținând TAROM, cu 59 de oameni la bord – 49 de pasageri și 10 membri ai echipajului -, s-a prăbușit în apropierea localității Balotești. impactul a fost devastator. Nu au existat supraviețuitori. Nouă români, trei americani, 32 de belgieni, doi spanioli, un francez, un olandez și un thailandez au murit. Când au ajuns la fața locului, înaintea miliției, ziariștii au găsit un imens cimitir fumegând. Unii pasageri au rămas carbonizați în scaune, legați cu centurile de siguranță. Alte trupuri au fost făcute bucăți, iar mușchii atârnau sângerând pe crengi alături de frunzele șocate de așa vecinătate nemaivăzută. Cei care au avut misiunea de a recupera rămășițele umane au rămas marcați pe viață.

Urmează Colectiv, apoi Caracal.
Gazetarii trebuie să scrie și despre așa ceva. Ce-o fi în sufletul lor ? Se întreabă cineva? Nu, ei trebuie să meargă mai departe.

După patru decenii și jumătate de șocuri pe frontul teribil al presei, nu se mai mișcă niciun mușchi pe fața mea, chiar dacă e cutremur sau face explozie apartamentul de alături. Totuși, sunt un mare sentimental.
Ca dovadă, iată un episod teribil din vara lui 2019. Eu eram tot pe valurile aerului inegalabil de la Breaza. Dar, șoc de proporții imense!

Sora mea plecată la Domnul cu doi ani în urmă a apărut tocmai acum și tocmai în urbea noastră. Știu, sună bizar dar este adevărat. Iată explicația logică. Da, este o logică și aici.
Promoția ei de la Institutul de Petrol și Gaze a marcat în această urbe 50 de ani. Colegii ei care au acum 74, 73, de ani au văzut pe un calculator, cu acest prilej, imagini de film și fotografii de la sărbătoririle precedente. Acolo râdea, cu zgomot, sora mea Lucia Drăgoi. Rememorez fotografia sa cu umbrelă de soare, de la pagina sa de Facebook. Iată pentru ce voi privi mereu acest oraș numai prin lacrimi de bucurie.

Gheorghe Țuțuianu, șef de promoția, mi-a declarat: „De patru decenii ne vedem, în fiecare an în altă zonă din României pentru a cunoaște și noi mai bine frumusețile sale inegalabile. Am ales Breaza acum pentru clima sa unică, pentru atmosfera sa rafinată. Promoția 1969 este una foarte unită, alcătuită din specialiști într-un domeniu de mare interes. Lucia a fost o colegă foarte bună, extrem de tonică mereu, cu un farmec aparte”.

Acum, vin lacrimile de bucurie, ediție 2020, legate nemijlocit de pandemie.
Zilnic, după ora 11, iar după schimbarea intervalului orar pentru plus 65, pe la 9,30, văd o femeie gârbovită de ani, care face mișcare câțiva pași, în fața blocului său din Breaza, ajutată de un cadru metalic. În condițiile în care aici se dă ziua bună și se salută cu Hristos a înviat! Ca pe ulițele satelor, salutăm și noi trecătorii din urbe, acum mai vârtos, deoarece lipsește comunicarea între acești bipezi eminamente sociabili.

Când o vad într-o dimineață pe bancă trăgându-și sufletul, mă îndrept spre ea păstrând distanța socială, amândoi cu botnițe pe muștiuc.
— Bună dimineața, spun eu cu glas decis.
Se uită la mine cu ochii inexpresivi.
— Bună dimineața, rostesc mai tare, nu stă bine cu auzul, îmi spun eu.
Nicio reacție pe fața ei. Figura îi rămâne imobilă, ca o sculptură în marmură albă.
Într-un târziu, îmi face semna în dreptul urechilor și rostește cu claritate:
— Nu aud prea bine.
Cu un zâmbet mare sub nas, ridic palmele deasupra capului și o salut în limbajul celor care trăiesc în lipsa sunetelor de orice fel. Plec pe drumul meu spre ziare. Fac câțiva pași și un glas interior mă întreabă: „Unde pleci așa? Păi ce să fac? Gândește, pune mintea la contribuție puțin!”
Mă întorc, scot din geantă caietul pentru notițe de reporter și scriu un cel mai mare marker negru aflat în dotare: „Vă doresc o zi bună! Hristos a înviat!”
Atunci, se produce miracolul. Marmura începe să se miște, se umanizează, figura tristă, fără speranță, se luminează brusc, iar pe fața sa numai riduri și resemnare înflorește cel mai frumos surâs posibil.
Simt cum iar îmi dau lacrimile… Ce-o fi acasă la ea. Stă singură ?

Urmează ultima ilustrație din cartea aflată în lucru despre efectele bizare ale pandemiei

Un băiețel de doi ani din familia noastră a suportat cam greu primele zile de criză sanitară alături de părinți. A patra zi, tata și mama l-au găsit lângă ușă cu ghetuțele în mâini. Cum poți explica unui asemenea înger că nu poate ieși la bucățica lui de iarbă? La leagănul său din apropiere.
Înainte de a se permite, de către autorități, scosul copiilor la plimbare, tată s-a dus la poliție și a explicat că fiul său urlă de dimineață până seara să fie scos afară. A rezolvat până la urmă.
Cei mici și cei mai bătrâni, care au ajuns din nou ca niște copii de care trebuie să te îngrijești permanent trec cel mai greu peste această perioadă.

Cum arată lacrimile?

Stări ca tristețea, ori marea bucurie, ori prozaicul tăiat al cepei sau chiar un căscat puternic aduc lacrimi pe obraji.
În funcție de motivul apariției lor, lacrimile au structuri diferite.
Fotograful care răspunde la numele Rose – Lyn Fisher a pus lacrimile sub microscop.
Proiectul The Topography of Tears (Topografia lacrimilor) adună o sută de imagini cu lacrimi care ascund în spatele calculatorului câte o poveste trăită și de noi.
Concluzia sa e foarte interesantă pentru cititorii fideli, ori ocazionali ai unul site renumit precum cristoiublog.ro.

Analiza la microscop a picăturilor de apă, amestecate cu sare, hormoni, proteine, anticorpi și enzime a permis cercetătorului să observe cât de diferite sunt lacrimile provenind de la aceeași persoană, însă ca rezultat al unor emoţii distincte.

„Lacrimile sunt mediul limbajului nostru primar în momentele nemiloase ca moartea, fundamentale ca foamea sau complexe ca un rit de trecere”, scrie artista. Fotografiile realizate arată cum emoţiile trăite își lasă amprenta prin picăturile ce se preling pe obraz. „E ca și cum fiecare lacrimă a noastră poartă un microcosmos al experienţei umane colective, ca o picătură din apa unui ocean”, conchide Fisher.

Am început cu oceanul și am terminat tot cu el.
Din apele primordiale ale Universului avea să se nască omenirea.

Iată versetele 9 și 10 din Biblie:

„Şi a zis Dumnezeu: «Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!» Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.”

Acestea sunt mările făcute de Creator în a treia zi a Genezei.
Din alte ape va ieși umanitatea din pandemie.

22261127 – beauty girl cry

lacrimi 2

lacrimi 222

lacrimi afis s s95827661_244316370018726_6275915790415822848_n

lacrimi cadru

lacrimi ddd

lacrimi de durere

lacrimi diverse

lacrimi lucia dragoi, sora mea 288012_253127024712427_5172134_o

lacrimi marin

lacrimi poe

lacrimi ssss

lacrimi_114

lacrimi-88027

lacrimi-a182992991

lacrimi-bucurie dddd

lacrimi-se-nasc-perle