Kissinger, Soros, Fridman: trei viziuni, o singură realitate (IV)

 Henry Kissinger, George Soros și George Friedman sunt cu toții susținători ai ideii că omenirea are nevoie de o ordine globală care, pe deasupra frontierelor culturale, să stabilească și impună persoanelor fizice și vechilor entități politice create de ele, reguli de comportament apte a duce la evitarea războiului, într-un univers în care interdependențele obiective generează solidaritatea intereselor, lăsând în urmă independența și competiția între națiuni. Această viziune, considerată a fi specifică secolului al XXI-lea, este pusă astăzi în discuție de războiul superputerilor decadente ale secolului al XX-lea, Rusia și SUA, de fapt războiul dintre Occidentul euro-atlantic și Orientul euro-asiatic, purtat pe frontul ucrainean, acolo unde intervenția militară rusă este acuzată ca fiind inspirată de mentalitățile secolului al XIX-lea. De fapt, pe zi ce trece, realizăm că ciocnirea este nu între globalism și naționalism, ci, pe lângă lupta pentru putere (și sfere de influență), una între culturi diferite (anticipată de Samuel Huntington), circumscriind diferite globalisme. („Globalismul” fiind o ideologie referitoare la administrarea globalizării ca fenomen obiectiv de neoprit; poate doar Inchiziția a încercat, cu un succes limitat, să îi frâneze marșul.) Criza ucraineană nu pune în discuție globalizarea și nici măcar globalismul, ci confruntă diferitele concepții globaliste privind ordonarea sa. Aceste diferențe de concepție (prezente chiar în tabăra americană / occidentală) apar în diferitele propuneri ale principalilor geo-politologi americani cu privire la soluționarea respectivei crize.

De ce cred că George Friedmand ajunge la concluzii greșite?

Premisele greșite conduc spre un diagnostic greșit din care nu pot decurge decât concluzii greșite cu privire la terapia de aplicat.
În încercarea de a-și argumenta dezacordul cu teoria lui Henry Kissinger, George Friedman ajunge să conteste justețea întregii politici a celui dintâi din timpul Războiului rece. Ideea ar fi că, obsedat de superioritatea puterii ruse și chineze, așa cum astăzi se teme de alianța acestora, Kissinger a făcut totul pentru a le ține pe cele două departe una de alta, acceptând compromisuri în favoarea fiecăreia și ducând America în războaie periferice de care nu avea nevoie și pe care nici nu avea cum să le câștige, numai spre a-i impresiona pe cei doi adversari principali în pregătirea negocierilor cu ei. Dacă, în loc să procedeze astfel, ar fi înțeles că SUA este mai puternică, ar fi evitat cheltuirea energiei în jocuri fără miză directă ori în tactici de învăluire și, mai ales, ar fi scăpat de compromisuri costisitoare, pentru a juca totul pe cartea confruntării directe și totale.

În retrospectivă, George Friedman crede că, deși avea o gândire complexă, în calitate de arhitect al politicii externe americane, pe timpul administrațiilor Nixon și Ford, Kissinger s-a concentrat asupra unei singure probleme: „amenințarea Uniunii Sovietice și, prin ea, amenințarea ordinii globale”.  Atunci „sovieticii s-au poziționat ca și cum ar fi dispuși să riște până la un război nuclear inclusiv”, dar ei au făcut asta numai pentru a-i determina pe americani „să cheltuiască energie în chestiuni de care nu erau interesați”. Tot de teama Rusiei sovietice Kissinger „i-a abordat pe chinezi cu oferta unei înțelegeri între SUA și China” amenințând astfel Rusia cu „posibilitatea unui război pe două fronturi”; „ceea ce a ajutat SUA, în mod paradoxal, să ajungă la o înțelegere privind coexistența pașnică, a redus riscul de război și a stabilizat sistemul global”, de asemenea „punând bazele apariției Chinei contemporane”. Și Friedman continuă: „Cea mai mare realizare a lui Kissinger a fost deschiderea Chinei și transformarea ei într-un aliat. În mintea lui credea că a obținut-o datorită concesiilor făcute, dar de fapt s-a întâmplat întrucât Chinei i-a fost totdeauna teamă de Statele Unite. … Mao a văzut SUA ca fiind puternică, în timp ce SUA au văzut China ca un posibil aliat și fiecare a plecat cu ușurarea de fi ajuns la un acord.” Prin urmare, toate succesele politicii externe americane inspirate de Henry Kissinger ar fi fost rezultatul unei întâmplări petrecute pe fondul unei confuzii. Kissinger ar fi pornit de la premisa greșită a slăbiciunii relative americane, de care rușii și chinezii au profitat obținând un preț bun pentru ceea ce în mod normal ar fi putut fi siliți să dea pe gratis. Potrivit lui Friedman această confuzie persistă și astăzi. „Răspunsul lui Kissinger la atacul rusesc asupra Ucrainei decurge din aceeași logică… El îl vede pe Putin așa cum l-a văzut pe Leonid Brejnev: ca o forță potențial stabilizatoare, care este mai puțin periculoasă decât un vid de putere umplut de o persoană mai puțin flexibilă. În acest sens, apărarea Ucrainei ar putea pur și simplu înrăutăți lucrurile.” – crede George Friedman că a crede Henry Kissinger. Din aceste critici teoria lui George Friedman se degajează cu claritate și poate fi sintetizată în următorul catren: „Asta este viața / Cu al ei tipic. / Peștele cel mare / Înghite pe cel mic”. Prin prisma acestei teorii SUA ar trebui să abordeze și raporturile cu Rusia în contextul crizei ucrainene.  Desigur, admite patronul Stratfor, „este bine să-ți supraestimezi inamicul, astfel încât să fii pregătit pentru ce e mai rău. Dar eroarea supraestimării excesive te va face să nu sesizezi oportunitățile și să te atragă doar mișcările celeilalte părți.” În realitate, nu partea puternică, ci „partea mai slabă trebuie să fie cea mai inteligentă și să abordeze evidențele cu deplină precauție, când în joc este stabilitatea globală.” În opinia sa, acum partea mai slabă ar fi Rusia și China, în timp ce partea tare ar fi SUA, care trebuie să le închidă ușa în nas.    Și dacă nu este așa? Dificultățile lui Stalin în războiul de iarnă cu finlandezii l-au făcut pe Hitler să creadă cu URSS este o pradă ușoară, pentru a constata apoi, atunci când a declanșat confruntarea directă cu rușii, cât de mult se înșelase. Dar chiar de ar fi așa, cât de mult poate dura superioritatea unui stat asupra altora? Toate imperiile au murit, oricât de „necesare” vor fi fost la un moment dat. Moartea lor a fost cu atât mai rapidă și mai dureroasă, pentru ele și pentru cei din jur, cu cât, refuzând să accepte realitatea îmbătrânirii și a epuizării, au cheltuit mai mult pentru înarmare (securitate) decât pentru dezvoltare.   De ce cred că Henry Kissinger are dreptate?
După părerea mea, Henry Kissinger nu a calculat greșit, ci diferit. Pentru el nu a contat cine este mai puternic la un moment dat, ci cum să realizeze echilibrul între puteri. Tocmai pentru a descuraja pe cei care gândeau în termenii lui „care pe care” a purtat războaie demonstrative menite fie a crea crize apte a ridica miza negocierilor și a facilita înțelegerile în pachet, fie a dovedi capacitatea sa de a negocia cu fermitate. Nu îngenuncherea adversarului l-a interesat, ci echilibrul; și nu doar în relația bilaterală cu acesta, ci într-o rețea complexă de participanți în care tensiunile destabilizatoare să fie disipate și paritățile stricate să fie refăcute rapid, cu un minim de cheltuieli pentru SUA, statul pe contul căruia lucra. Dacă spre a ajunge la acest rezultat a făcut concesii și compromisuri a fost nu pentru că se credea mai slab, ci pentru că se știa mai tare. Contrar la ceea ce pare a crede domnul Friedman, numai cei tari pot accepta cu ușurință compromisuri, tocmai întrucât știu că nu vor putea fi forțați, odată o concesie făcută, să alunece la infinit pe linia cedărilor. În speță, o problemă suplimentară peste care nu se poate trece cu ușurință este faptul că Rusia dispune de arma nucleară și nu va ezita să recurgă la ea de îndată ce ar fi pusă la zid. Asta nu înseamnă că SUA, NATO sau UE să renunțe la a-și consolida mijloacele de luptă și la a-și arăta puterea.  Cea care contează este, însă, puterea lor reală, iar nu puterea artificial transferată Ucrainei ori oricărui alt interpus. Lupta prin interpuși prezintă riscul de a crea monștri care într-o zi se întorc asupra creatorului ca să îl devoreze. Așa a fost și în alte locuri; așa este și în Ucraina. După eșecul „primăverii arabe”, după fuga rușinoasă din Afganistan și după angajamentul „eroic” de a lupta cu Rusia până la ultimul ucrainean, cum mai poate crede SUA că poate convinge pe cineva de capacitatea sa de a purta negocieri pe poziții de forță. Chiar și discursul gratuit ofensator, injuriile la adresa adversarului, neadevărurile patente în descrierea situației, narcisismul deșănțat, amenințările fără acoperire erodează încrederea în puterea SUA și capacitatea ei de a fi fermă în negocieri. Poate și de aceea evită angajarea în tratative, în timp ce solicită public începerea lor. Aici nu este vorba despre „umilirea” Rusiei, ci despre autoumilirea SUA, despre auto împingerea ei în derizoriu prin excesul de pretenții și de limbaj,  cu efectul reducerii influenței sale asupra Rusiei.  Am urmărit pe viu acțiune externă a Americii în anii 1970 sub înrâurirea gândirii kissingeriene, și am continuat apoi să o studiez cercetând documente și citind lucrări de specialitate. Am avut ocazia să discut direct și personal despre acestea cu Henry Kissinger. Din aceasta decurge convingerea mea că nici în trecut și nici în contextul actual el domnul Kissinger nu a crezut că SUA este partea slabă, iar Rusia sau China partea puternică. De asemenea nu a crezut că cel slab trebuie să fie prudent, pe când cel puternic își poate permite luxul temerității. Tocmai pentru că ești puternic trebuie să fii mai atent ca nu cumva tentația unor soluții expeditive bazate pe superioritatea forței să nu te împingă în dezastru. Ceea ce a căutat Kissinger mereu – și pe acest plan viziunile noastre se întâlnesc perfect – a fost echilibrul între puteri și mecanismele de refacere a acestuia prin concentrări flexibile de putere cu geometrie variabilă, în cazul dereglării lui. Când miza este securitatea, stabilitatea și bunăstarea alor tăi, ideologia sau farmecul celor cu care te asociezi ori trecutul lor, nu mai contează. „Fie albă, neagră, pisica trebui să prindă șoareci.” – spunea Deng Xiaoping. Este de mirare cum un om care a făcut mereu proba subtilității în gândire, precum George Friedman, poate face recomandări care exaltă rolul puterii, în dauna prudenței și inteligenței. Chiar dacă, așa cum cred unii, Vladimir Putin va accepta să negocieze cu seriozitate și de o manieră rezonabilă și pozitivă doar constrâns de puterea SUA și a aliaților săi, aceștia vor trebui să aibă în vedere respectarea a celor puțin două reguli despre care eu unul am mai scris: 1. semnul puterii adevărate este calmul; 2. presiunea excesivă are o eficiență regresivă.  Henry Kissinger, foarte probabil, a spus ceea ce cred mulți alții, care au vrut să se facă auziți mai bine vorbind prin gura sa. Cu certitudine, însă, a crezut în tot ceea ce a spus din înălțimea unei gândiri filtrate prin experiențele unei vieți în care a luat și decizii bune și decizii discutabile.  Nu este clar dacă George Friedman a spus ceea ce crede Departamentul Apărării al SUA sau Departamentul Apărării crede ce a spus George Friedman. În primul caz ar fi dezamăgitor; în al doilea ar fi periculos. Cât despre spusele lui George Soros… Ei bine…

Realitatea este una și ea se exprimă în morți, răniți, refugiați, deplasați, distrugeri, inflație, șomaj, dar și speculanți și îmbogățiți de război, toate circumscrise jocul intereselor și raporturile de putere.

Părerile sunt mai multe. Punându-le pe toate cap la cap, putem încheia atrăgând atenția bravilor ucraineni asupra mesajului recent al Președintelui marii puteri americane, Joe Biden; un mesaj soroșist în formă, dar kissingerian în fond; friedmanist în text, dar kissingerian în subtext: „De la început am spus – și nu toată lumea este de acord cu mine – nimic despre Ucraina fără Ucraina. Este teritoriul lor. Dar nu le voi spune ce ar trebui și ce nu ar trebui să facă. ..Pare că la un moment dat va trebui să existe o înțelegere între cele două țări (Rusia și Ucraina -nn), dar ce presupune asta, nu știu.”

Cu alte cuvinte, „dragi ucraineni, noi vă ajutăm să muriți cât vreți, dar pentru ieșirea din încurcătură sunteți pe contul vostru!”. Seninătatea acestui discurs poate ascunde fie satisfacția de a fi fost obținută deja „victoria strategică” asupra Rusiei, fie existența unei înțelegeri a celor mari negociată în culisele războiului, fie ambele. Oricum ea amintește tuturor că pentru marile puteri națiunile mai mici și mai nevoiașe sunt nimic altceva decât bunuri de unică folosință.

Cu aceste gânduri, dar și cu un vechi și nedezmințit sentiment de simpatie pentru lupta națiunii ucrainene dedicată dobândirii unui stat național independent și suveran, liber și prosper, demn și respectat, închei considerațiile de față alăturându-mă, din nou, opiniei domnului Henry Kissinger, prin a zice, inclusiv cu caracter de cald, sincer și solidar îndemn: „sper că ucrainenii vor egala eroismul de care au dat dovadă cu înțelepciunea.” Așa să vă, îi, ne ajute Dumnezeu!