Kitsch-ul din Dealul Capitolului

La Washington sîntem primiți de congresmenii David Funderburk și Frank Wolf. Anticamerele gem de inși veniți din statele care i-a ales: Carolina de Nord și Virginia. Plîngeri, pile, ceva în genul anticamerelor de la foștii prim-secretari ai comitetelor județene de partid de pe vremuri. Față de acești petiționari putem spune că ne-am bucurat de un privilegiu. Am intrat la congresmenii cu pricina fără a mai aștepta. N-am menționat însă onoarea de a fi primiți, pentru că, întorcîndu-mă în țară, am realizat că David Funderburk și Frank Wolf sînt un fel de congresmeni de serviciu pentru delegațiile din România. Ajunși după noi în SUA, doi politicieni români de marcă au fost primiți tot de congresmenii respectivi. De unde am tras concluzia că în Dealul Capitoliului cei doi au, printre altele, și sarcina de a primi delegațiile venite din România. O îndatorire suplimentară, neplătită, ceva în genul unui responsabil cu sindicatul pe secție sub regimul Ceaușescu. Altor congresmeni le revin, probabil, cehii sau jamaicanii, sau bangladeșenii. Sînt sigur că celor doi numai de primirea delegațiilor româneşti nu le arde. Au atîtea pe cap! Bătălia cu preşedintele Clinton. Voturi dificile în congres. Alegători nemulţumiţi. Presa care-i hărţuie. Şi tocmai cînd nu mai ştiu cum să se descurce cu atîtea treburi pe cap, ţîrrr! Telefonul.
– Joi aveţi primirea unei delegaţii din România.
– Bine, bine, dă să zică domnul congresmen, dar am atîta treabă…

Nu zice. Se gîndeşte că, în definitiv, a avut noroc cu românii. Ăştia, stînd mai prost cu banii, nu vin chiar aşa, în fiecare zi, la Washington. Ce s-ar fi făcut dacă răspundea de unguri, de exemplu! Aşa că, în ziua şi la ora respectivă, îşi lasă treburile baltă, trage adînc aer în piept şi zice: „Bine să intre!” Sau, dacă e în Congres, cum s-a întîmplat cu Frank Wolf, se uită la ceas, oftează, se ridică de la locul lui şi dă o fugă pînă la biroul unde-l aşteaptă, umedă toată de emoţie, delegaţia jurnaliştilor români. De cum intră pe uşă, congresmanul ne-o retează:
– Am puţin timp la dispoziţie. Dacă sună soneria trebuie să întrerup şi s-o şterg înapoi, că începe votul.
Şi ne-a trîntit după aceea, cu urechea pîndind la sonerie, un discurs despre marile şanse ale României aflate pe drumul larg, strălucitor, cu valoare de autostradă, al democraţiei şi economiei de piaţă. La un moment dat s-a auzit zbîrnîitul chemător. Congresmanul a pus punct cuvîntării şi a şters-o la vot. Cu conştiinţa că a mai bifat una din obligaţiile sale de serviciu.

Fără a şti aceste lucruri, păşim încîtaţi pe coridoarele Congresului. Cîte cărţi nu s-au scris despre aceste locuri! Cîte metafore n-au fost cheltuite pentru a exprima tulburarea românilor ajunşi aici! Lector conştiincios al înaintemergătorilor mei într-ale călătoriilor în străinătate, nu simt însă nici un pic de emoţie. Prin întreaga lor atmosferă, coridoarele Congresului îmi amintesc izbitor de cele ale şcolii generale din comuna Voluntari. Ca şi în cazul şcolii, pe jos, e ciment prăfuit. Ca şi la Voluntari, uşile sînt larg deschise, lăsînd să se vadă tot ce se întîmplă înăuntru.

Ar fi, totuşi, unele deosebiri.
Nu prea substanţiale, însă.
Astfel, pe coridoarele şcolii generale din Voluntari te poţi izbi în orice clipă de un elev care aleargă după altul să-i ardă o scatoalcă. La Congresul american era să ne ciocnim de un negru, care transporta în viteză, într-un cărucior cu manete şi roţi de cauciuc, din cele pe care le poţi vedea în Gara de Nord ducînd la vagonul de dormit bere expirată, sticle cu apă minerală. Pe uşile şcolii generale din Voluntari sînt bătute tăbliţe cu numărul clasei. Umblînd pe coridoarele Congresului american dai cu ochii, fixate pe uşi, de numele celor aleşi de poporul american. La ora vizitei noastre, toate tăbliţele străluceau de prospeţime. Alegerile pentru Congres, recent desfăşurate, aduseseră în Dealul Capitoliului noi locatari. Fiecare dintre aceştia îşi trîntiseră o tăbliţă nou-nouţă. De asemenea, cum se întînplă şi în viaţa de fiecare zi, atît Capitoliul, cît şi Casa Alb, sînt destinate nu unor locatari pe viaţă, ci unor chiriaşi de-o legislatură. Drept urmare, ca şi într-un bloc din Ferentari, boarfele foştilor chiriaşi fuseseră scoase afară pe coridor. Lîngă fiecare uşă aproape, puteau fi văzute, sub stema şi steagul statului reprezentant de congresman, calculatoarele chiriaşului anterior, trîntite acolo, să şi le ia cînd o avea timp.

La New York, într-una din seri, am fost oaspetele unei doamne respectabile. Ea şade într-o zonă selectă a New York-ului, într-un bloc cu copertină şi portar posomorît la intrare. Liftul dă direct în apartament. Chiar de la început m-a şocat aiurita grămădire de obiecte. De valori, de lucruri diferite. La cîţiva metri de barul modern, nichelat, trona o măsuţă din trandafir, o vază de porţelan chinezesc scumpă. Deasupra unei cupe din metal ieftin, din cele des întîlnite, de regulă, în dulapurile sufrageriilor din Drumul Taberei, atîrna pe perete un tablou demn de Muzeul Louvre. Între obiectele din apartament nu era nici o legătură. Fuseseră strînse după principiul: să fie acolo cît mai multe. Acest gust pentru a grămădi cît mai multe lucruri, fără nici o preocupare de stil, de gust, de legătură sufletească, am pus-o, la New York fiind, pe seama felului de-a fi al distinsei gazde. După vizita la Congres, mi-am dat seama, însă, că e vorba de o trăsătură tipic americană. Birourile înalţilor congresmeni, în care am intrat pentru a ne fotografia (în ultimă instanţă acesta pare a fi scopul vizitei), m-au descumpănit. M-am frecat la ochi crezînd că visez. Am avut strania impresie că am nimerit nu într-un birou de congresman american, loc legendarizat, graţie nu numai CNN-ului, dar şi filmelor şi serialelor difuzate în toată lumea, ci într-o consignaţie de pe malurile Dîmboviţei. Şi nici măcar într-o consignaţie ca lumea, adică una situată în centrul Bucureştiului şi supusă poruncilor arhitecturale ale primăriei, ci într-una înjghebată în bucătăria unui apartament de la parterul unui bloc de mahala. Domnul David Funderburk îşi adusese la birou cam tot ce găsise pe acasă. Întîi şi întîi, nevasta, numită după alegeri, şef de cabinet. Apoi, tablouri de tot soiul, scumpe şi ieftine, înrămate sau numai bătute direct pe perete, fotografii de familie, trofee de base-ball, o scrisoare de la Ronald Reagan, pusă în ramă pentru a i se reliefa importanţa, cărţi desperecheate, poza cîinelui îndrăgit. Împreună cu dealurile de dosare, cu maldărele de computere, cu hîrtiile de pe toate birourile, toate aceste obiecte, mai multe trîntite unde se nimerise decît aşezase, alcătuiau o lume a kitsch-ului absolut. Părea că ele fuseseră cărate pînă aici, în Dealul Capitolului, nu pentru ca omul să se simtă ca la el acasă, ci pentru a se fuduli vizitatorilor cu cît de multe lucruri are.