Vladimir Putin, în interviul acordat lui Tucker Carlson: ”Invadarea unei ţări NATO este un scenariu exclus”

La aproape un an de la dispariția actorului Mitică Popescu

În  curând, mai precis la  3 ianuarie 2024, se va împlini un an de la trecerea la stele a minunatului actor Mitică Popescu, Dumnezeu să-l țină în veșnică neuitare! Demult  tare, la 13 iulie 2007, îi dedicam  eseul Actorul și sălbaticii, cuprins în cartea România târâș, text pe care îl postez azi cu infinită și supurândă emoție…

*

Actorul şi sălbaticii

 

„În 1957 împlinisem 21 de ani şi buchiseam actoria la Institutul de Artă Teatrală. Între Crăciun şi Revelion, casa părinţilor, în care locuiam dimpreună, a ars şi, de nevoie, m-am mutat provizoriu la nişte megieşi. Acolo, în prima seară, am petrecut cu o liotă de tineri, toţi leat cu mine. Ceva obişnuit la vârsta aceea lipsită de nori, nimic care să se abată de la morala socialistă. Prin 1958, în noiembrie pare-mi-se, m-am pomenit la cursuri cu doi gealaţi mâloşi. M-au chemat deoparte şi mi-au poruncit să-i însoţesc. I-am urmat, ce era să fac ? Așa a început Golgota mea… Un infern de trei ani, dacă e să iau în seamă hotărârea de condamnare. De-o veşnicie, dacă îmi ascult sufletul prins în chingile acestei amintiri absurde, imposibil de uitat. Abia atunci am aflat că unul dintre petrecăreţii întâlniţi în vecini «complotase» să fugă din ţară. Cum în România secretele sunt bunuri de larg consum, cineva din gaşcă l-a  «turnat» la Secu`. «Ştiai că vrea s-o şteargă, recunoaşte !» mă ademeneau şiret sălbaticii anchetatori, «lămuriţi» deja asupra întâmplării. Habar n-aveam de planul  fugarului şi, curând, mi-am dat seama că destinul umblă ca turbat în jurul meu. Împotrivirile erau de prisos, iar prezumţia de nevinovăţie… Doi martori declarau că n-am nicio legătură cu uneltirea contra regimului, însă ceilalţi doi susţineau altceva. Mă scoteau din celula mucezită, ascunsă în subsolul de la «Malmaison» (undeva lângă Spitalul Militar, pe Calea Plevnei), şi mă târau la  interogatoriu,  nu înainte de a-mi astupa ochii cu ochelarii de tablă din recuzita inchizitorială. În numai patru luni m-au şi anchetat, m-au şi judecat, deşi am negat din start orice implicare. Patru luni în care nu mi s-a aprobat un singur pachet sau vorbitor cu ai mei. M-au plimbat pe la Jilava, Periprava şi Balta Brăilei, tocându-mi rezistenţa cu sloganurile  reeducării prin munca penitenciară. În Balta Brăilei, în «Colonia Salcia», l-am cunoscut pe Alexandru Paleologu. Îl ajutam să-şi îndeplinească norma de silnicie la dig, iar el ne ţinea prelegeri filozofice, istorice, literare, ce mai, o sărbătoare spirituală neverosimilă. Îmi omoram spaimele întemniţării cărând roabele învârfuite cu pământ, fără să simt greutatea poverii lor. Mahalaua, din care-şi trăgea seva robusteţea mea trupească şi mentală, îmi fusese dascăl atoateştiutor, însă la pârnaie nu se gândise nimeni. «O să-ţi prindă bine anii ăştia !» mă asigurau cinicii gardieni, ca şi când libertatea mi-ar fi stricat rostul. Calvarul s-a sfârşit în 1961, odată cu colectivizarea forţată şi înlăturarea elementelor burgheze ostile din raiul purpuriu. Revenit acasă, m-a încolţit o stranie  stinghereală, gelatinoasă şi acră. Multe se prefăcuseră în viaţa civilă, rânduielile curseseră în logica lor implacabilă, nu mă aşteptaseră defel. «Nu mă întrebaţi unde am fost şi cu cine, sau ce am făcut, fiindcă n-am voie să spun, altfel o păţesc din nou !» i-am prevenit pe ai mei, înmărmuriţi de frică. În noaptea dintâi a libertăţii regăsite, mama şi-a aşezat scaunul la capul patului în care dormeam şi m-a privegheat lin. «Am visat de atâtea ori că te-ai întors, încât mi-e teamă să nu visez şi acum», s-a explicat ea cu obrajii linşi de lacrimi. I-am sărutat mâna tremurândă şi am aţipit înmuiat de-o dragoste dureroasă. La puţin timp, îmboldit de Radu Beligan, am susţinut iarăşi examenul la Actorie. Am reuşit şi am ajuns actor. Dumnezeu mi-a oferit în compensaţie cogeamitea bucurii, o viaţă greu de imaginat în igrasia viscoloasă a carcerei comuniste. Se scurseseră decenii, devenisem un nume în lumea artistică de la noi când, în apropierea Pieţei Romane, l-am zărit pe temnicerul cel mai zelos. Ca să mă evite, a cotit-o pe celălalt trotuar. L-am urmărit şi, ivit în faţa lui, l-am salutat zâmbind şi l-am îmbiat la o bere. A acceptat fâstâcit invitaţia, şi câteva ceasuri am tăifăsuit vrute şi nevrute, nu şi despre detenţie. Fără reproşuri, întrucât ele erau inutile, rana se cicatrizase şi n-o doream redeschisă. Ciudat, dar nu urăsc pe cineva anume, pentru că mi s-au furat anii aceia duşi pe vecie. Aşa a fost să fie, mi-am repetat mereu, ca să nu înnebunesc de furie. Recluziunea, umilitoare şi nedreaptă, nu mi-a otrăvit inima şi nu m-a îndemnat să-mi duşmănesc semenii. Dimpotrivă, i-am iubit necondiţionat şi le-am dăruit hălci întregi din fiinţa mea, cu fiecare  personaj însufleţit de mine într-o carieră roditoare, doldora de succese zemoase. Voi sărbători, mâine-poimâine, şaptezeci şi unu de ani şi nu m-a vizitat niciodată ideea răzbunării. La ce bun, de vreme ce, uneori, istoria ne trimite ursitoarele cu cătuşele la cingătoare ? Şi cine a izbutit vreodată să le gonească, cu «inelele» lor blestemate ? Ele sosesc la ţanc, îşi  execută orbeşte misiunea şi pleacă, mândre să raporteze Temnicerului Suprem că lucrurile sunt în regulă. Poate că detenţia e preţul gloriei de peste ani…”

Maestrul Mitică Popescu, căci el este mărturisitorul, povesteşte cu voce egală şi relaxată, de parcă ar fi vorba despre altcineva. Despre un personaj oarecare, în pielea căruia  a intrat, cu haru-i inegalabil, ori de câte ori şi-a jucat rolurile. Nu are regrete, şi-a exorcizat demonul răzbunării, iar ura nu l-a posedat deloc. Şi nici nu-i place să braveze, să impresioneze „spectatorii” cu un astfel de episod, scris de o istorie smintită şi trăit de el cu stigmatul deţinutului politic.         

 

P.S.  Sâmbătă, pe 2 decembrie, actorul ar fi împlinit 87 de ani…

 


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „La aproape un an de la dispariția actorului Mitică Popescu”

  • În 1965 încă exista inchisoarea din calea Plevnei,am facut armata la regimentul de garda02546
    și aveam obiectiv Malmisonul,era spatele MF.A.-ului,corpul de garda era alături .ne desparțea un zid de vre-o 2 m.,-în fiecare noapte se auzeau țipete ,făceau anchetele noaptea .Ziua îi scoteau la o plinbare in cerc .in curtea aia mica .se auzeau lanturile ,așa se intîmpla la cercetarile securiste.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *