La Frizeria de lîngă Coafură

Frizeria de pe Marele Bulevard, nu departe de Piaţă, între Marmură funerară şi La Interzisu’!, sexy-shop sub acoperire de butic. Nu e numai o Frizerie, e şi Coafură. Şi pentru că au intrare comună, ar trebui să scriem: Frizerie-Coafură. Pe scaunele de aşteptare: un ins îndesat, cu înfăţişare de arab adaptat la tradiţiile româneşti. Casieriţa a ieşit din cuşcă şi, stînd pe un scaun fără spetează, bea cafea dintr-o cană marcată de flori albastre, tip Nu mă uita.

În televizorul atîrnat în perete, un bărbat cu clop şi pană de păun din material sintetic icneşte ritmat o melodie populară. Se rezeamă din cînd în cînd, potrivit indicaţiilor regizorale, de balustrada unui cerdac. Nu prea tare, ca să nu dărîme decorul de carton. De o parte şi de alta, cîteva dansatoare în catrinţe zîmbesc larg, deşi unele nu sunt prea entuziasmate că trebuie să facă aşa ceva: au probleme cu dinţii din faţă!

Frizerul la care nimeresc e un ins jovial, la vreo 30 de ani, cu un început de chelie mascat dibaci de o tunsoare tip ras în cap. Cît mă ciuguleşte cu foarfeca, mă provoacă la un talk-show pe teme de politică internă şi internaţională. La frizerie pare a fi o manie discuţia politică. Şi coafezele ciripesc întruna cu clientele avînd căpşorul împodobit cu bigudiuri ca un pom de Crăciun înainte de a-i fi aprins lumînările. Numai că ele se dau în vînt după discuţii despre rochii, parfumuri, creşterea copiilor şi, mai ales, cine cu cine se culcă.

Frizerul m-a vîrît cu ţeasta în chiuvetă, m-a săpunit, m-a spălat şi acum se află deja la etapa cea mai periculoasă din aventura zisă şi tuns în oraş: cea a briciului. Tac chitic. Într-o asemenea fază e mult mai înţelept să nu-l contrazici. Ai timp berechet după aia, cînd trece la faza numită: confruntarea cu noul look. Astfel că-l ascult supus cum îmi declară, cu voce tare, fără nici o grijă din partea SPP-ului, că l-ar împuşca pe primul-ministru. Dacă ar putea, desigur. În oglindă remarc pe peretele opus portretul electoral al unui candidat al Opoziţiei. Sub oglindă, rezemat de perete, portretul unui candidat al partidului de guvernămînt.

Se zbat violent clopoţeii de deasupra uşii. Dă buzna înăuntru un investitor tipic.

Asta înseamnă:

• că intră vorbind la telemobil;
• că se aşază pe scaun trîntind cheile jeepului pe măsuţa acoperită cu sticlă;
• că se apucă să răsfoiască fără un ţel definit revista colorată din faţă.

Şi că vorbeşte mai departe la telemobil.
Se ceartă cu cineva pentru un camion de ciment care – înţeleg – a venit fără factură.

De pe scaunul de alături încearcă să intre în vorbă cu mine un bărbat la vreo 50 de ani. În costum închis la culoare. O batistă de protocol i se iţeşte din buzunarul de la piept. Are un aer de avocat interbelic, specializat în divorţuri de familii bune. Reuşeşte un contact cu subsemnatul, dată fiind amabilitatea mea mai mult decît prostească. Pricep că e candidat la Preşedinţia României. În care scop şi-a făcut o carte de vizită. Şi-a trecut pe ea: candidat la Preşedinţia României.

Ştiu asta, deoarece reuşesc s-o citesc.
După ce scap de clăbucul din ochi, desigur.