La pas prin Turnu Măgurele…

Intru în Turnu Măgurele pe la „Ciupercă” și o cotesc înspre parc, pe strada 6 Martie. Opresc în fața catedralei, tocmai renovată[1]. Pășesc sfios înlăuntrul bisericii, ctitorită în 1900 de Regele Carol I și Regina Elisabeta, mă închin stângaci și aprind lumânări pentru viii și morții mei. Miroase a tămâie și a flori reavăne în lăcașul Domnului. Ies smerit și înconjur agale grădina publică, cotropit de amintiri nu doar adolescentine… Cândva, pe aleile umbrite de platani frunzoși și planturoși, mă plimbam și visam alături de amicii și prietenii de aspirații… Destui au pierit, iar cei rămași s-au răspândit care-ncotro și își pregătesc hibernarea ultimă… Car după mine nostalgii nevindecate și încerc să le regăsesc în fiecare colțișor al cercului acesta de verdeață și lumină desenat cu inspirație în buricul urbei. Fostul cinematograf Flacăra s-a primenit boierește și arată mai chipeș ca niciodată, o frumusețe arhitecturală, nu altceva! Ehe, câte lacrimi am vărsat aici, câte fantezii carnale mi s-au dezlănțuit și câte bucurii m-au toropit în clădirea la ale cărei farmece era imposibil să reziști… Melancolic incurabil, nu pot ocoli nici sediul judecătoriei (cam ponosit, ce-i drept!), acolo unde, din 1987 și până în 1990, am buchisit tainele procuraturii… Vizavi, Casa Armatei își schimbă de zor uniforma cazonă într-o haină civilă de neimaginat altădată. Complicate și răscolitoare sunt întoarcerile în trecutul tău, mereu și mereu la fel, însă totdeauna altfel… Mă scutur anevoie de alean și o pornesc către ruinele cetății Turnu, proaspăt reabilitată. Soarele cade în rotocoale lucitoare pe câmpia ce se pierde în Dunăre și nu mai știu dacă trăiesc în închipuiri ori nu. Primăvara țâșnește de pretutindeni, nu-i fir de iarbă sau tril de pasăre să nu-mi depene povestea renașterii. Întineresc dintr-odată și nu mai bag de seamă „mormanul de fiare vechi” în care a fost transformat combinatul chimic la ordinul asasinilor comunitari[2]. O stafie uriașă, duhnind a amoniac, rătăcește pe o margine de glie românească și cerșește îndurare. Îmi feresc privirea, e cu neputință s-o consolez. Ajung la situl reînviat estimp și iarăși mă îmbujorez în obraji. În perioada cursurilor liceale, am venit de câteva ori în practică în locul acesta mitic și l-am ajutat pe arheologul trimis de la București să mai scorbelească prin pământul plin de dovezi ale dăinuirii noastre de-a lungul vremii. După atâtea decenii de uitare, cineva s-a învrednicit să scoată din adâncuri bucățile de istorie, una de năpăstuiți, din păcate, împăcați definitiv cu fatalitatea. Cercetez înfiorat fragmentele restaurate nesperat și ascult ciocârliile plutind pe cerul azuriu.

Coboară domol seara. Dintr-o vâlcea de văzduh se arată luna și în curând vor clipi languros stelele. Întunericul va înghiți o altă zi…

„Noaptea caldă … noapte pasăre nocturnă
Aripa de neguri grele și-a lăsat-o
Pe oraș ca un «Adio del Passato»
Fredonat într-o lagună taciturnă.

 

Pietonii pe trotuare trec în grabă.
Liniștea se sparge’n uși de cafenele.
Catedrala’nalță turlele spre stele
În mirosul de grătar și de tarabă.

 

Stingerea se sună lung la regimente,
Cu ecouri prelungite. În grădină
Teatrul râde-n revelații somnolente,
Pe când paznic al luminilor de lapte
– Sfinx pe soclul său de piatră carpatină –
Stă eroul de la șaptezeci și șapte …”[3]

Eroul de la 1887, observ abia acum, și-a acoperit ochii cu o mână beteagă, murdară de sângele vărsat degeaba atunci, demult, când chiar toți credeau că țara e a lor. Lacrimi de foc îi curg printre degetele noduroase și zdrelite, obișnuite să țină plugul de coarne și să mâne boii în jug. Împrejur nu-i nimeni să-l mângâie, să-i aline durerea pricinuită de urmașii săi, grăbiți să-l trădeze la susurul mincinos al neguțătorilor din Apus, sosiți în Valahia cu șiraguri de cioburi colorate strident democratic. A rămas singur, sărmanul. La doi pași, pe un stâlp fâlfâie propagandistic steagul Uniunii Europene. Discreționar și arogant…

[1] Noro Jerca scrie în cartea sa, Oameni și fapte din Turnu Măgurele, că, avariată serios la cutremurul din 4 martie 1977 (turla mare s-a prăbușit, iar celelalte s-au fisurat), lucrările de renovare au tărăgănat și „abia după anul 2017, un om al locului ajuns în funcţii înalte ale statului român, inginer Liviu Dragnea, care cu bunele și relele lui, pentru că trebuie «să dăm Cezarului ce este al Cezarului», a făcut posibil ca și acest mare proiect cu fonduri europene de restaurare și consolidare a catedralei să fie aprobat, iar lucrările efective să înceapă în anul 2020”.

[2] Aceeași soartă au împărtășit și Întreprinderea de motoare electrice, și Fabrica de conserve, și cea de mobilă sau de pâine, praful s-a ales de obiectivele industriei turnene, care înghițeau, în 1989, vreo 10-12 000 de angajați…

[3] Ion C. Pena (poet născut la Troianul, fostul Belitori, mort în spitalul din Alba-Iulia la numai 33 de ani, la 29 iulie 1944, în urma rănilor suferite în războiul pentru eliberarea Transilvaniei), Noapte la Turnu Măgurele (1930), publicată în Graiul tineretului, numărul din 11 iulie 1933.