Lecția de demnitate a unui erou anonim

Zilele trecute, Ion Cristoiu a publicat un articol apărut în presa vremii în care era omagiată Maria Antonescu, soția lui Ion Antonescu. Dovedind, și în acest fel, că acel cult al personalității Elenei Ceaușescu, nu era o noutate și nici o abatere de la normele de conduită ci, dimpotrivă,figura între uzanțele meseriei ale adulatorilor năimiți. Să ne aducem, așadar, aminte de cultul personalității lui Carol al II-lea, căruia N.D.Cocea i-a dedicat o atât de sugestivă imagine a limbilor care urcă asemenea șerpilor până la Palatul din Dealul Cotroceni. De unde și cinica replică a celui adulat: ,,Nu am eu c…r câți vor să îl pupe!’’

În ceea ce o privește pe Maria Antonescu, personaj despre care s-a discutat încă puțin și fără a se aduce date relevante, se cunoaște, totuși, că și ei îi făceau mare plăcere fastuoasele ieșiri în public. Spectacole regizate unde apărea însoțită de un alai de servanți aduși anume pentru a arăta celor mulți că doamna Maria Mareșal Antonescu( așa cum îi plăcea să fii răsfățată) poate să îndeplinească rugămințile românului de rând. Existau, pentru asta, toate condițiile  necesare! Țara și oamenii ei trăiau în vremuri de război iar suferința și privațiunile erau la ordinea zilei. În plus, în memoria colectivă a românului simplu stăruia imaginea Reginei Maria, mama răniților din Primul Război Mondial, și poate că niște sfătuitori din anturaj i-au spus soției Conducătorului Statului că și ea are dreptul să își atribuie această calitate. Și unde ar fi putut face mai bine asemenea descinderi spectaculoase decât în spitalele unde erau îngrijiți ostașii români care fuseseră răniți pe front? (Că nu era în nici-un fel posibilă o asemenea comparație, asta nu mai conta pentru echipajul de propagandă al ilustrei vizitatoare, asta nici nu mai conta pentru regizorii descinderilor… )

Iar Spitalul Brâncovenesc, istoric așezământ medical demolat atunci când s-a decis construirea Casei Poporului, a fost ales să fie unul dintre obiectivele predilecte ale descinderilor-spectacol ale Mariei Mareșal Antonescu. Aici aflându-se internat și tatăl meu, căpitanul Paul R. Cionoff, grav rănit la Cotul Donului. Cel de la care am aflat o întâmplare cu mult tâlc, pe care vreau să v-o povestesc.

Prin urmare, se anunțase că soția Conducătorului Statului urma să îi viziteze și pe răniții din salonul unde era internat și tata, dar se vede treaba că evenimentul nu îi impresionase prea tare pe acești oameni care trecuseră prin încercări mai grele și dăduseră, cu adevărat, ochii cu moartea. Așa că asistau fără prea mari emoții la simulacrul de întâlnire cu eroii neamului. Al cărei apogeu, de data asta, urma să fie momentul în care Maria Mareșal Antonescu va sta față în față cu un tânăr ofițer grav rănit în linia întâi a frontului și căruia i-au fost amputate ambele picioare.

Ajunsă lângă patul acestuia, bineînțeles însoțită de o numeroasă suită, ilustra vizitatoare i s-a dresat direct acestuia:- Brav ostaș al neamului, nu știu cum să îți răsplătesc mai bine curajul. Cere-mi tot ceea ce vrei și îți voi îndeplini orice rugăminte.

-Chiar orice rugăminte? s-a mirat cu voce tare eroul.

-Da- a venit răspunsul-, nu există rugăminte pe care Maria Mareșal Antonescu să nu ți-o poate satisface.

După care s-a adresat unui tinerel sclivisit care, afișând o mutră foarte plictisită, se făcea, totuși, că notează, cuvânt cu cuvânt, dialogul: -Scrie exact ce îți va spune acest erou al țării.

-Atunci, vă rog să îl trimiteți măcar o lună în prima linie a frontului pe acest filfizon! Să afle și el cum și pentru ce luptăm noi, pe front și, după aia, să se mai uite așa, de sus, la noi.

De prisos să mai vorbim despre cât de repede s-a încheiat această vizită de lucru a soției Șefului Statului. Cât despre identitatea tânărului și atât de curajosului ofițer, tatăl meu nu a putut să îmi spună mai mult. În schimb, nu cred că este câtuși de puțin fără rost să ne mai gândim cât de bine și de corect ar fi dacă, chiar și în vremuri de pace, măcar câțiva dintre cei care sunt aleși ca ținte ale unor asemenea spectacole populiste ar avea curajul să le pună punct cu asemenea replici curajoase și cinstite. Trimițându-i pe figuranții lor de protocol la muncă cinstită. Firește, dacă respectivii s-ar pricepe să facă și ceva folositor celor mulți…