Lenuţa, care slăbea văzînd cu ochii, pentru că se gîndea altul la ea

Lenuţa Tăbăran din Vintileasa dinspre Munte mergea la un doctor din Bucureşti, specialist recomandat de o mătuşă, ca să vadă ce are. De cîtva timp începuse să slăbească, avea ameţeli şi, mai grav, trebuia să facă mari eforturi ca să-şi amintească ceva mai depărtat în timp. Maică-sa se temea să n-aibă cancer. Prietenele de la discotecă o linişteau însă, întrebînd-o dacă n-a făcut cumva fără prezervativ. Iar ea, prinzîndu-se de aluzia lor, răspundea că nu-i însărcinată, deoarece nu-i Fecioara Maria să rămînă gravidă din nimic. Cum nimeni nu-i dădea de capăt, apelase la vrăjitoarea Vişnica, fosta secretară cu propaganda şi cu ateismul la Comitetul judeţean de partid, acum acţionară principală la firma „Magia albă” din Floreşti. După ce o întrebase de toate, de crezuse că-i la interogatoriu, nu la tămăduitoare, Vişinica îi zisese că se gîndeşte la ea un băiat din depărtare, care o iubeşte de moarte şi că din cauza asta are ameţeli. Lenuţa îşi aminti atunci că un băiat de-al lui Carabă, care umblase prin sat ca să vîre oamenilor pe gît un set de oale Zeisser, îi făcuse curte, ba chiar îi şi trimisese nişte scrisorele, pe care ea nu le citise, deoarece scrisul respectivului era aproape indescifrabil, şi ea n-avea timp să-l piardă cu descifrarea palavrelor de pe hîrtie roză şi parfumată. Luînd în serios ce-i spusese vrăjitoarea, se interesă de adresă la părinţii lui şi-i expedie o telegramă ţîfnoasă. Nu primi nici un răspuns, dar, deodată simţi că-i revine pofta de viaţă, ameţelile i se răriră, şi pusese pe ea vreun kilogram şi ceva.

Totuşi, simptomele nu dispărură cu totul.

De aceea mergea acum la Bucureşti, la un medic naturist, la bază, tehnician de canalizare, convertit la medicină de cînd el însuşi fusese bolnav. Pe drum însă, mai precis în trenul Iaşi-Bucureşti, pe care-l luase la Floreşti, întîlni un poet care o plăcu, ba mai mult, îi puse gînd rău, şi acesta, ca s-o impresioneze, îi spusese că, probabil, al lui Carabă se gîndea atît de tare la ea încît o făcea să slăbească, să-şi piardă din puteri, după principiu asemenător celui după care funcţionează vampirii. Singura soluţie, zisese poetul, după ce trecură de Mizil, era să-şi găsească un iubit. Nemaifiind disponibilă, gîndurile celuilalt s-ar duce pe lîngă ea fără s-o atingă. Lenuţa se prinse însă ce voia poetul şi, deşi nu era urît, avea chiar o distincţie de om matur, aflat undeva la jumătatea drumului dintre unchi şi amant, îl respinse, declarînd solemn că nu se încurcă cu bărbaţi însuraţi. Poetul nu se simţi deloc ofensat. Era un fustangiu fără pereche, şi fătuca din faţa lui, de pe banchetă, cu pantalonii ei provinciali, prea tare strînşi pe fund şi brăţara care nu se asorta la eşarfă, nu-l dăduse gata. Îi făcuse curte aşa, într-o doară, ca să mai treacă timpul şi, în plus, ca să-şi verifice forţa de seducţie. Fata răspunsese tipic, asemenea unei provinciale, şi el o lăsă în plata Domnului, luînd taxiul de la Gara de Nord pentru a coborî la cafeneaua unde pierdea timpul cu amicii literari.

Aici îi veni deodată să scrie un poem în proză despre domniţa care slăbea văzînd cu ochii de cînd un cavaler necunoscut se gîndea la ea.

Dar nu-l scrise, deoarece se îmbătă și, dus acasă de prieteni cu taxiul adormi buștean, iar cînd se trezi își aminti că are de compus o poezie pentru o reclamă la picături de pus în nas.