Libertatea presei cu sau fără cenzură: Ce nu se poate sau nu se vrea?

Cu aproape un sfert de veac în urmă, regretatul Ion Raţiu rostea acest tulburător jurământ de credinţă:,,Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru ca tu să ai drepturi de a nu fi de acord cu mine”. Îmi amintesc Şi cu câtă frenezie le încălcăm nobila învăţătură. De fapt, cât de des şi cât de grav sunt ele încălcate în special de către entităţi ale mass media care, vezi Doamne!, pretind că sunt repere ale liberi confruntări de idei.

Dovadă, ceea ce li s-a întâmplat, recent, Ancăi Alexandrescu şi lui Ion Cristoiu. Doi jurnalişti care, fiecare îşi are cercul său de admiratori şi, deopotrivă, pe cel al publicului care nu le împărtăşeşte opiniile. Lucru firesc într-o democraţie reală şi solidă ale cărei reguli sunt ( sau ar trebui să fie) respectate de către fiecare dintre noi. De pildă, Anca Alexandrescu,  ziarista care, în intervenţiile sale difuzate pe postul Realitatea Plus , a făcut o serie de comentarii despre conflictul armat din Orientul Mijlociu care nu erau în acord cu narativele  unei anumite părţi a presei şi ale opiniei publice, a constatat că pe Facebook circulă mesajul unei persoane  care vrea să ofere 10.000 de euro celui care o va împuşca! Situaţie în care colega noastră de breaslă a sesizat Poliţia Română şi SRI solicitând sprijin pentru stabilirea identităţii celui care a transmis această absolut inadmisibil mesaj care reprezintă şi un flagrant atentat la adresa libertăţii actului jurnalistic şi a dreptului exprimării opiniilor în societatea noastră. Nu contest, opiniile şi evaluările Ancăi Alexandrescu, la fel ca şi cele ale noastre, ale tuturor gazetarilor care îşi fac meseria cu bună credinţă, pot şi chiar trebuie să facă obiectul unor contestări şi ale unor confruntări deschise sau ale unor polemici. Asta,însă, nu însemnă că putem tolera ca, fie doar pe canale de socializare, cineva să îşi permită să profereze asemenea monstruozităţi. Dar, dacă mă gândesc mai bine, ajung la concluzia că ieşirea absolut patologică a unui asemenea scelerat nu face decât să ducă la ultima limită ceea ce a început un aşa-zis contestatar de meserie cu pseudonimul Ceauşescu. Personaj care, de ce nu am recunoaşte-o?, face deliciul unor anumiţi propagandişti şi răspândaci de scandaluri mediatice.

Să admitem, totuşi, că nu ai la ce te aştepta de la indivizi de o asemenea teapă. Asta nu justifică, însă, în nici-un fel, faptul că după cinci zile de când acest subiect a devenit public, cele două instituţii ale statului de drept- Poliţia Română şi SRI- încă nu au transmis  măcar câte o simplă informaţie privind stadiul investigaţiilor. Nu contest, operaţiunile de investigare a acestui caz sunt dificile şi anevoioase şi nimeni nu cere să se facă minuni. Dar, în egală măsură, trebuie spus că a păstra o asemenea totală tăcere, echivalează pentru autorul odiosului mesaj şi, de ce nu?, pentru alţii asemenea lui, cu garanţia că pot să îşi continue scabroasele îndeletniciri, fără teamă că vor fi identificaţi şi că sunt datori să răspundă pentru faptele lor.

Cel de al doilea caz de brutală, samavolnică încălcare a dreptului la liberă exprimare este cel al lui Ion Cristoiu. Căruia cenzorii, mai bine spus doamna cenzor a canalului You tube, i-a întrerupt, pentru o săptămână, difuzarea comentariilor sale. Care comentarii- deloc întâmplător, aş spune eu!- se refereau tot la evenimentele din Orientul Mijlociu şi, iarăşi deloc întâmplător, nu erau în consens cu anumite narative oficiale. Desigur, mi se poate atrage atenţia că este vorba despre politica editorială a You tube şi că managerii de proiect nu sunt obligaţi să împărtăşească punctul de vedere al lui Ion Cristoiu. Asta nu înseamnă, însă, în mod automat, că,automat, i se suspendă difuzarea comentariilor, ba încă şi fără a i se oferi o explicaţie. Ca să nu mai insist prea mult asupra ideii că dacă, şi în cazul Ancăi Alexandrescu şi în cel al lui Ion Cristoiu,  s-ar fi venit cu replici judicios argumentate şi solid documentate care să le infirme evaluările, cei doi autori ar fi fost cei care aveau cu adevărat de temut. În schimb, punându-le căluş sau, mai rău, punând preţ pe capul lor, aceştia nu au decât de câştigat, în sensul că vor fi percepuţi ca persoane publice ale căror puncte de vedere nu pot fi demolate în mod logic şi documentat, aşa încât se recurge la ameninţare şi la cenzură.

În plus, şi pentru că atât Ion Cristoiu cât şi subsemnatul facem parte din generaţia de gazetari care a avut destule încurcături cu cenzura partidului-stat, nu pot să nu îmi aduc aminte că au fost câteva cazuri-nu mult, ce-i drept- în care asemenea materiale ,,cu probleme” apăreau cu menţiunea:,redacţia nu împărtăşeşte punctul de vedere al autorului”.Cu titlu de informaţie precizez că mă refer la articole apărute cu această menţiune în două reviste de prestigiu – ,,Contemporanul”(seria George Ivaşcu) şi ,,Luceafărul”(seria Eugen Barbu).

Aşa încât, întrebarea de final vine de la sine: de ce atunci s-a putut şi acum nu se poate? Nu se  poate sau nu se vrea? Aceasta este întrebarea!