Primim multe mesaje de la cititori, de la publicul care urmărește materialele video publicate pe cristoiublog și CristoiuTv, și vă mulțumim pentru aceste semne, critice sau de apreciere, sunt binevenite.
Am inițiat rubrica „Cititorii ne dau de veste”, un fel de poștă a redacției, cum era pe vremuri. Astăzi, doamna Monica Alexandru ne-a scris un mesaj nu doar de suflet, ci și de speranță. Îi mulțumim și îi suntem recunoscători, ne-a demonstrat că demersul nostru, prin care ne-am propus să mărim masa, nu să facem garduri, funcționează. Ne bucurăm să primim la masa noastră oameni ca noi, ne-am bucura și de alții, pentru că acum chiar avem nevoie unii de alții.
„Vă scriu, domnule Cristoiu, pentru a vă mulțumi, dumneavoastră și colaboratorilor dumneavoastră, pentru că m-ați ajutat să îmi păstrez mintea și sufletul întregi în perioada această absolut deprimantă și neagră pe care o traversăm cu toții.
Când a început nebunia și a încetat normalitatea noastră, îmi amintesc cu precizie chirurgicală, că am petrecut o singură seară, cea de început, uitându-mă la cioclii apocaliptici, așa cum le spuneți dumneavoastră.
M-a șocat disperarea cu care se încăpățânau să nu ne lase nicio urmă de speranță, răutatea cu care proclamau apocalipsa.
Mi-am promis, în acea seară, că nu voi mai urmări pe niciunul din acei ciocli, cu riscul că însingurarea propriilor mele idei să mă alieneze, să mă izoleze. Era chiar mai bine. Era și este o contradicție vădită între primăvară crudă de afară și moartea pe care voiau să ne-o sădească, mai întâi de toate, în suflet și apoi în trup.
Și apoi, într-o dimineață, nu întâmplător, deși nu vă căutasem și nu vă cunoscusem așa, v-am găsit. Și vocea dumneavoastră, ideile dumneavoastră, bunul simt și firescul, ritmul încet, sadoveanian, tihnit, întâmplările dumneavoastră cu motanii, ceasurile, Bulgakov, doamna Doina, Piața Amzei, plimbările pe străzile Bucureștiului, mi-au deschis o lume în care am trăit, cu siguranța și mândria companiei selecte, o viață normală în vremea pandemiei.
Vă ascult, pe dumneavoastră și colaboratorii dumneavoastră, în fiecare zi. Merg pe jos la birou de pe bulevardul Ferdinand până în Calea Vitan. Și vă ascult. Sau ascult piese de teatru radiofonic vechi.
Viața nu poate fi împiedicată sau oprită decât de mosorul delicat aflat în mâinile divinității. Au înflorit magnoliile, au pocnit parcă de imboldul verde al vieții, parcă vrând să demonstreze ăstora care se cred dirijorii universului, că viață există fără ei și în ciuda lor.
A venit primăvară. Și vreau să vă mulțumesc din suflet tuturor pentru efortul imens pe care îl depuneți pentru a arăta lumii adevărul, efort pe care dumneavoastră, domnule Cristoiu, îl deghizați cu modestie în justificarea unui demers individual, de jurnal.
Nu știți cât de bine faceți celor care, că mine, ne simțim insule, într-un ocean de răutate, prostie, ateism și ignoranța.
Va doresc tot binele din lume!
Vă mulțumesc și dvs., doamna Cora! Țin minte și acum reportajele dumneavoastră din perioada Paștelui trecut. Într-un București apocaliptic, pustiu. Mă urmăresc imaginile acelea. Erați doar dumneavoastră, rațională, fără nici cea mai mică urmă de patetism sau înfloritura, ca un soldat uimit că toate trupele dormitau, pitite după canapea. Și tramvaiul acela, ca o nălucă…
Îmi pare rău că nu am mai prins cartea dumneavoastră, sper să o puteți reedita.
Au ajuns să ne mire și să ne miște normalitatea, bunătatea, decența. Nu mai știm să fim buni sau corecți unii cu ceilalți. Am devenit, prea mulți, un cor hidos de oportuniști, stupizi, infatuați cu o reflecție deformată a noastră în ochii unei societăți alienate, bolnave, putrede, fără de credință.
Considerați că am cules toate florile de cireș și toate magnoliile din drumul meu și le-am depus pe biroul dumneavoastră. Sper să vă vindece toate rănile și dezamăgirile pe care vi le-a provocat viață, nu doar în vremea pandemiei(așa cum spuneați dumneavoastră), ci și viața în țară aceasta, prea mult și pe nedrept încercată.
Va îmbrățișez cu drag, cu lumina și cu bine!”.
Lasă un răspuns