Orice repetent de pe planetă știe că în Dôme des Invalides de la Paris se află Le tombeau de Napoleon. Nu-ți poți imagina c-ar putea exista pe pămîntul ăsta turist care să nu ardă de nerăbdare să vadă legendarul mormînt. Cum dă cu ochii de clădirea maiestuoasă, nu-și mai găsește pacea sufletească pînă n-a pătruns înăuntru. Pentru asta ar fi în stare să alerge spre ea de-a lungul esplanadei mai ceva ca un atlet la suta de metri în finala Olimpiadei. Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa! Esplanada geme de lume. Însă puțin dintre cei de aici dau semne că abia așteaptă să intre în Dôme des Invalides.
Nu le place Napoleon?
Sînt republicani înrăiți și, deci, fac mutre la gîndul că Bonaparte n-a devenit președinte, ci împărat?
Aparțin popoarelor cotropite de armatele franceze?
Nici vorbă de așa ceva.
Întîrzie acolo, pe esplanadă, pentru că au dat peste ceva infinit mai tentant decît mormîntul lui Napoleon: un lanț de magazine de pe pătură. Expresia magazinul de pe pătură nu e metaforă. E chiar un magazin așezat pe o pătură. Adică o însemnată cantitate de mărfuri expuse nu în rafturi, vegheate de vînzătoare ca descinse din filmele franțuzești intelectuale, cu mijlocul tras prin inel și priviri umede, ci direct pe o pătură mai mult sau mai puțin în carouri. Proprietar, paznic și vînzător în același timp – un negru. Ce oferă, vorba aia, publicului cumpărător un astfel de magazin? Lucruri de care sînt pline pînă la sufocare toate prăvăliile Parisului. Cu toate acestea, turiștii se înghesuie să cumpere. Nici un băștinaș n-ar face prostia să ia de aici, de exemplu, o poșetă căreia negrul îi face o intensă publicitate pe cont propriu: adică din mîini și din gură. De ce să cumperi una de la un negru dubios cînd găsești așa ceva, mult mai sigur că e de calitate, în orice magazin din capitala Franței? Și totuși, am văzut cu ochii mei o englezoaică distinsă, posesoare, bănui, a unei convingătoare cărți de credit, dînd bani pe o asemenea poșetă.
Explicația e simplă.
Ea trimite la unul dintre simptomele gravei maladii de care e atins cineva în clipa cînd devine călător în străinătate: nevoia de a cumpăra fleacuri. Esența ființei umane – zic în cor filozofii – rezidă în grija pentru fiecare bănuț. Mai ales cînd acesta e valută forte. E unul din criteriile care-l deosebește pe Om, cuvîntător prin definiție, de necuvîntătoare. Porcul, de exemplu, vădește față de dolari lipsa de grijă a unui poet care va cunoaște gloria după moarte. Dacă-i dai o bancnotă de o sută, în loc să alerge cu ea la bancă, s-o pună bine, știind că, spre deosebire de suta de lei, nu se devalorizează, el o calcă în picioare sau, în cel mai bun caz, o mozolește cu rîtul. Omul însă se uită la ea de o mie de ori pînă se decide s-o dea pe ceva. Asta cînd e normal. Adică în perioada cînd se află în țara sa natală. Cum a pus piciorul într-altă țară, pe post de turist, mai ales, cum se schimbă din temelii. Sub influența nevoii de a cumpăra, care-l lovește mortal, el aruncă banii pe tot felul de fleacuri. Magazinele de pe pătură sînt urmarea acestei nevoi căreia nu-i poate rezista nici un plimbător dincolo de fruntarii. Ele exprimă ceea ce Marx numea necesitatea înțeleasă. De aceea magazinele de pe pătură nu se sfiesc a oferi spre vînzare toate prostioarele din lume. Pentru că, orice ai pune pe dreptunghiul de lînă, se cumpără imediat. La Atena, pe o stradă din vecinătatea pieței Syntagma, am urmărit cu uluire, preț de vreo oră, ce tîmpenii pot lua turiștii de la un magazin de pe pătură: brichete, flori de plastic, girafe mecanice, busole cu melodii, șlapi, briceaguri boante, pantofi stîlciați, bastoane de polițist, sacoșe cu Acropole în culori țipătoare, cravate de plastic, șepci, chibrituri, puști cu aer comprimat, tabachere de tablă, elicoptere-jucării, tablete de șah, gene false, sfoară, vederi, colivii, gărgărițe care merg răsucite cu cheia, sîrme ruginite, robinete.
(Va urma)
Lasă un răspuns