Majoritatea românilor consideră că situaţia generală a ţării este mai rea comparativ cu cea din urmă cu 30 de ani, potrivit rezultatelor unui sondaj INSCOP

Mândrie și prejudecată

Imaginile din Miercurea Ciuc cu credincioșii care sărbătoresc acum Paștele aliniați la milimetru, cu bucatele în față pentru a fi sfințite, au devenit virale. Pe mine nu m-au dat pe spate dintr-un motiv foarte simplu. Le-am văzut zeci de ani. Desigur, acum altul este mesajul, că au stat la distanță, cu masca pe față. Niciodată nu i-am văzut încălecați sau dansând ceardaș. Mereu au stat pioși, dar asta ține de credință și de modul cum se manifestă ea la fiecare popor. Însă, m-au dat pe spate unii români verzi, de-ăia care erau pe punctul de a muri de inaniție când au fost în concedii în acele zone, deoarece nu voia să le dea nimeni de mâncare dacă nu cereau în limba maghiară. Ăștia au fost primii care au sărit să aplaude și să declare: „Ce civilizați sunt ungurii, ce de rahat sunt românii” care se-nghiorlăie și-n biserică și la club, și la mall și la buticul din colț. Desigur, dacă mai merg în concedii pe acolo, iar vin lihniți de foame și iar urlă că nemernicii ăia vorbesc numai ungurește.

Astăzi, însă, a funcționat mitologia străinului. Pentru români, întotdeauna străinii au fost mai cu moț. Să ne amintim chestiuni recente, mai precis alegerea președintelui Klaus Iohannis în 2014. Românii se salutau cu Guten Tag și Auf Wiedersehen, bașca erau foarte mândri că, în sfârșit, a venit unul care, cu precizie nemțească, va da ora exactă în România. Că s-a ales praful, asta e altă mâncare de pește. Pentru români, în special pentru contestatarii Bisericii Ortodoxe, ortodocși fiind, alinierea de la Miercurea Ciuc a fost mană cerească. Să nu mai vorbesc despre obsedații de boală, pentru ăia, chiar și atei fiind, nu a mai contat scopul pentru care ungurii s-au aliniat pe platou, ci faptul că „uite cât de civilizați sunt că stau la distanță, cu masca pe față”.

Eu nu mă îmbăt cu apă rece, mai ales când este vorba despre ura pe care românii o poartă ungurilor, în special a celor care nu au avut de-a face cu unguri. Mâine-i vor urî la fel de mult, iar ateii, deja laudă ordinea și disciplina, vor privi cu superioritate la sălbaticii care se închină la icoane.

Dar am să vă povestesc o întâmplare de demult. Eram în primii ani la Evenimentul zilei și cum eu am fost de când mă știu o militantă pentru pacea între români și unguri, am propus, în redacție, să fac un reportaj la Corund, sat devenit, în timp, pentru orice jurnalist, leprozeria de la Tichilești. Adică un must have, să înțeleagă și cei care nu știu despre ce este vorba.

În satul ăla toată lumea muncea și șoseaua era o expoziție cu vânzare permanentă. Se făceau oale din lut, țesături, cojoace, rogojini. Nu exista turist care să nu cumpere ceva de acolo.

Am zis că dacă vreau să fac ceva ca lumea, nu merg să arunc o privire și mi-am propus să stau câteva zile. Am făcut primul popas la primărie. Primarul, evident, era ungur. Când a aflat despre ce este vorba, s-a pus imediat în mișcare și a zis că-mi aduce meșterii. Eu doar să stau să-i ascult. Nici nu am vrut să aud, i-am spus că vreau să merg la ei acasă și la atelier (de regulă, atelierul era acasă). Primarul se tot agita că a venit „doamna de la București” până i-am spus că sunt din Târgu Mureș și l-am lămurit cum e treaba cu corespondenții. „Istenem, hát akkor jobban kijövünk”, a sărit el în sus de bucurie. Adică, dacă sunt din Târgu Mureș, ne înțelegem mai bine în limba maghiară. I-am tăiat tot entuziasmul și i-am spus că nu știu o boabă. Mă rog, știu „bună ziua”, „ce faci?” și câteva înjurături. „No, ne aggódj emiatt, jól csináljuk”, a zis el. Adică, nu-i bai, facem să fie bine.

Mi-a spus că mă cazează la o familie, dar singurul inconvenient este că oamenii nu știu limba română. Da, știu, huo, afară cu ungurii din țară dacă nu au fost în stare să învețe limba română. Apropo de limba maternă. Știți cum se spune în ungurește „mamă?”. Edesanya, adică „mamă dulce”. În fine, trecem. Dar știu că mulți nu veți trece peste această „obrăznicie”, că nu știu oamenii ăia limba română.

Ajungem la gazde și primarul le spune, în ungurește, evident, despre mine. Eram în curte, era o casă țărănească. Dintr-o dată, femeia o zbughește în casă, deschide geamurile la o cameră, vine cu un scaun pe care a pus o cipcă (dantelă) albă ca spuma laptelui și mi-a făcut semn să șed. A plecat primarul, am rămas cu ei. Ne-am uitat unii la alții câteva secunde și am încercat să spun ceva în maghiară. „Nu, nu, românește, megértünk”, a spus domnul Gyuri. Cred că era îngrozit de ce am putut scoate pe gură. „Most, musai mâncat”, a decis doamna Erji. Mi-a luat geanta, mi-a dus-o în cameră. Nu aveau apă curentă. A adus un lighean, săpun, a luat o cană de pământ și mi-a făcut semn să mă spăl, că ea îmi toarnă apă. Apoi am intrat în bucătărie, domnul Gyuri a spus o rugăciune, în ungurește, mi-a turnat un pahar mic de palincă și mi-a făcut semn să-l dau peste cap: étvágyra való. Adică, e pentru poftă de mâncare. Eu eram în perioada mea de obsesie cu curele de slăbire și am zis că sigur mă ia salvarea în comă alcoolică. Am supraviețuit, chiar mi-a căzut bine și, într-adevăr, mi-a făcut poftă de mâncare.

În fiecare seară și dimineață (am stat trei zile acolo) doamna Erji venea cu ligheanul cu apă și trei prosoape de cânepă. Mi-a făcut, prin semne, instructajul: unul este pentru față, unul pentru corp până la brâu și unul pentru picioare. De fiecare dată, altele. Dimineața, după ce mă spălam, intra cu o tavă de lemn pe care era o cană cu lapte fierbinte și o bucată de colac. Seara mâncam împreună. Când nu ne înțelegeam ce vorbim, ne zâmbeam. Domnul Gyuri era responsabil cu palinca. Punea în pahare o gură, atât, după care punea dopul de cocean la sticlă și o punea în blidar.

A, când am intrat în cameră prima dată era să leșin. Era un singur pat, pe care erau clădite vreo cinci perne. La milimetru erau aranjate. Deasupra lor, o cipcă imensă, albă ca spuma laptelui. Mă și gândeam să o rog să dorm cumva lângă ele, să nu strice aranjamentul. Am dormit pe lipideu de cânepă și față de pernă, la fel. Cât am umblat pe la toți meșterii, asta m-a frapat. Că totul era la milimetru aranjat. Sculele nu erau aruncate cât colo, rumegușul era imediat strâns. Toate erau în ordine, că oamenii nici nu se uitau, doar întindeau mâna și luau exact ce aveau nevoie. La fel era pe tarabe, toate erau puse cu un rost, nu scormoneau să dea de ceva.
De aceea, pe mine nu m-a impresionat deloc imaginea care i-a făcut pe mulți să fie mândri de ce unguri de treabă avem și pe alții să emită aceleași prejudecăți despre românii sălbatici.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

8 comentarii pentru articolul „Mândrie și prejudecată”

  • 1. Sa stiti ca ordinea pernelor exista si-n caele taranilor romani .
    2. Imaginea de la Miercurea Ciuc e de PR . Se pricep f bine sa-l faca . Vedeti cazul ungurului Cofariu . In spatele imaginii , in momentele de criza , Asia dainuie neclintita in suflete .

  • …cand vorbesc limbajul omeniei acesti etnici unguri ÎNAINTE sau DUPĂ ce la fiecare 15 martie ale fiecarui arborează steagul unguresc plini de mândrie într-o țară in care sunt siliți de istorie sa trăiască si de atâta silă nici nu vor sa stie limba acelei tari in care isi duc zilele nedrepte ???

  • Spectacol de dresura si spalare pe CPU. Bleah!

  • Maghiarii – si secuii – sunt un popor mai omogen. Si acestia se injura intre ei, isi mai dau la gioale, dar o fac cu un soi de „maniere”; daca le citesti fluxurile media de pe domeniul „.hu” iti dai seama. Cei care traiesc in Romania au, evident, toate motivele sa fie si mai uniti in jurul unor teluri comune.
    Romanii, din acest punct de vedere, par a fi la antipod. Timpurile pe care le traim par sa arate cat de dezbinati suntem. Totusi nu cred ca este asa: suntem noi romanii, acum, doar o paine napadita de bacillus mesentericus. Mizeria clocita neomarxista a unei Europe complet esuate intr-un soi de comunism fascistoid ne-a atins si plaiurile noastre. Cei mai slabi dintre noi – fara repere nationale, culturale, istorice profunde, au fost repede infestati. Asta este…
    Asa cum mucegaiul acela are un gust gretos, asa si pierdutii acestui neam nu se pot exprima altfel decat cazand in abisul negarii si murdaririi propriului popor.
    Cred ca este o chestiune de timp sa vedem daca putem recoace pita romanilor, daca soiul bun, plamada uriaselor calitati ale neamului nostru va invinge bacteriile acestea plandemice: maoisti, securisti, politruci teroristi medicali (mai rai decat toti), mincinosi, javre oportuniste, catei plusisti, postaci cretini, toti ingenuncheati in fata maretului falus al noii ordini mondiale.

    Altfel, ramane cum v-am spus, doamna Muntean: romancele sunt de departe mai curajoase si mai zdravene la minte decat cacaciosii barbati ai neamului.

  • De obicei ei sunt cumsecade. Mă întreb: oare o fi existat 1940 ?
    După cum scriu unii azi, se pare că nu.

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog