Mankurtizarea României

Demult, zic legendele kirghizilor, în stepele acelea nesfârșite și înfricoșătoare ar fi trăit juanjuanii, un popor de cotropitori cum nu s-a mai pomenit. Cică venind de nu știu unde și neavând o etnogeneză precisă[1], ei au lăsat în urmă niște povești terifiante, îndeosebi în privința prizonierilor luați dintre băștinași. Cei nevânduți erau tratați cu o cruzime neasemuită vreodată, ne-o spune Cinghiz Aitmatov într-un roman nepereche: „Juanjuanii ucideau memoria robilor; mai cu seamă a celor tineri, printr-o caznă înfricoșătoare: îmbrăcarea capului în șiri. Capul victimelor era, mai întâi, ras la piele, iar firele de păr smulse, cu migală, din rădăcini. Între timp, alți juanjuani, meșteri în această îndeletnicire, înjunghiau pe-aproape o cămilă bătrână. Jupuind-o, alegeau mai întâi, despărțind-o de rest, pielea cea mai butucănoasă, mai groasă, de pe grumaz. Tăiau această piele în bucăți pe care le întindeau numaidecât, aburinde încă, pe capetele rase ale prizonierilor, de care ele se lipeau într-o clipă, ca niște plasturi, alcătuind ceva asemănător căștilor de baie de astăzi. Asta însemna a îmbrăca un șiri. Cel supus unui asemenea tratament fie că murea neputând îndura chinurile, fie își pierdea, pentru totdeauna, memoria, transformându-se într-un mankurt – rob ce nu-și mai amintește propriul trecut. Din pielea de pe grumazul unei cămile se puteau confecționa cinci-șase șiri. Odată pricopsit cu un șiri, nefericitul era vârât cu gâtul într-o obadă de lemn, ca să nu poată atinge pământul cu capul. Prizonierii erau duși apoi departe, în stepă, pentru ca urletele lor zadarnice și sfâșietoare să nu se audă, și abandonați acolo, cu mâinile și picioarele legate, în bătaia soarelui, fără apă și hrană. Cazna dura câteva zile. Patrule întărite păzeau, ici-colo drumurile, ca nu cumva cei din neamul osândiților să încerce a-i salva atâta vreme cât mai erau în viață. Asemenea încercări erau însă extrem de rare, căci în stepa netedă ca-n palmă se putea observa la orice oră, cea mai mică mișcare. Mai târziu, când se afla că juanjuanii au transformat vreun rob în mankurt, nici neamurile cele mai apropiate nu încercau să-l salveze; ar fi însemnat să aducă acasă doar o umbră.(…) Cei mai mulți dintre prizonierii aruncați în câmp, sfârșeau în chinuri groaznice, sub soarele stepei. Rămâneau în viață doar un mankurt sau doi din cei cinci-șase osândiți. Nu de foame piereau, și nici chiar de sete, ci în urma chinurilor de neîndurat, cu totul neomenești, pricinuite de pielea aceea de cămilă, care se usca. Contractându-se neînduplecat sub razele soarelui dogoritor, șiri-ul strângea capul ras al robului ca într-un cerc de fier. După două zile, părul martirizaților începea să crească. Firele de păr asiatic, aspre și țepoase, creșteau sub pielea tăbăcită și, de cele mai multe ori, negăsind ieșire, se încovoiau și reintrau în pielea capului, pricinuind chinuri cumplite, însoțite de întunecarea totală a minții. Abia în cea de-a cincea zi, juanjuanii veneau să vadă dacă a supraviețuit vreun prizonier. Dacă fie și un singur martirizat rămânea în viață, se chema că scopul fusese atins.

Acestuia i se dădea apă, era scos din lanțuri cu timpul, puterile îi reveneau, se punea pe picioare. Era de-acum un rob-mankurt, căruia memoria îi fusese smulsă, și de aceea foarte prețios, făcea cât zece robi sănătoși la un loc. Exista și o regulă: dacă în încăierările dinlăuntrul țării era ucis un rob-mankurt, răscumpărarea cerută pentru o asemenea pierdere era de trei mai mare decât cea pretinsă pentru viața unui om liber. Mankurtul nu mai știa cine e, din ce neam se trage, nu-și cunoștea numele, nu-și amintea copilărie, tată, mamă – într-un cuvânt, n-avea conștiința de sine a unei ființe omenești. Lipsit de personalitate, mankurtul prezenta numeroase avantaje economice. Era totuna cu o făptură necuvântătoare și de aceea întru totul obedient și inofensiv. Nu se gândea niciodată la fugă. Pentru orice stăpân de sclavi, lucrul cel mai de temut era revolta lor. Orice rob e un virtual răzvrătit. Mankurtul era, de felul lui, singura excepție. Lumii lui lăuntrice îi era străin imboldul la răscoală, la nesupunere. Cu el n-aveai a te teme de așa ceva. De aceea, nu trebuia păzit și, cu atât mai puțin, suspectat de gânduri tăinuite. Mankurtul își recunoștea, întocmai ca un câine, doar stăpânul. Nu schimba o vorbă cu nimeni. Toate gândurile lui se îndreptau spre îndestularea pântecelui. Altă grijă n-avea. De aceea împlinea poruncile orbește, cu zel și fără preget.(…) Un singur mankurt înlocuia, în acele depărtări, o mulțime de argați. Tot ce trebuia era să-i dai de mâncare și atunci iți lucra vară și iarnă fără murmur, fără să simtă că se sălbăticește și fără să se vaiete de lipsuri. Porunca stăpânului îi era lege. Iar pentru sine, în afară de hrană și de câteva zdrențe – atât cât să nu înghețe în stepă – nu cerea nimic.

E mult mai lesne să-i tai unui prizonier capul sau să-i pricinuiești cine știe ce vătămare întru înfricoșarea duhului dintr-însul, decât să-i distrugi memoria, judecata, smulgând din rădăcini tot ceea ce poartă omul cu sine până la răsuflarea din urmă, ceea ce, la urma urmei, rămâne singura avere pe care-o duce cu el, căci e inaccesibilă altora. Dar juanjuanii nomazi, care aduceau din bezna istoriei lor cea mai feroce dintre barbarii, au râvnit și la acest miez sacru al omului. Ei au găsit mijlocul de a le smulge robilor memoria cea vie, săvârșind astfel, împotriva naturii umane, cea mai cumplită dintre nelegiuirile imaginabile și inimaginabile.”[2]

Fără să vreau, în „robii-mankurți” i-am regăsit pe toți propagandiștii globalizării, pe toți susținătorii noii ordini mondiale. Doamne, câte similitudini între aceștia și sărmanii deposedați de ținerea de minte din cartea fostului absolvent al Institutului de Litere „Maxim Gorki” din Moscova! Ca și mankurții de odinioară, și lor li s-au extirpat conștiința națională, memoria, tot ceea ce îi lega de vatra și neamul străbunilor. Uitându-și rădăcinile, ei au devenit cei mai fanatici susținători ai unei Europe Unite, la ușa căreia li s-a cerut imperativ să se lepede de trecutul patriotic și să respecte cu strictețe diktatele pritocite cu precădere în interesul germanilor și al francezilor, căpeteniile actualei mankurtizări continentale.

După ce românii-mankurți au fost siliți să traverseze deșertul roșu cu pielea de cămilă îndesată pe țeastă de alde Stalin, acum ne-am pus-o singuri, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, mândri nevoie mare că suntem occidentali. Și, culmea, ne arătăm în declarațiile oficiale fericiți și fuduli că ne-au îngăduit în salonul mankurților, curat meșteșug de tembelism ! Executăm orbește orice ucaz primit de afară, am uitat să ne mai răzvrătim oficial împotriva coloniștilor recenți, crăpelnița e singurul zeu la care ne închinăm tâmp, spălați pe creier de o propagandă a consumerismului și destrăbălării feroce, ne așezăm în genunchi și întindem grumazul sub sabia stăpânului, așteptând lovitura cu seninătatea baciului mioritic, zău că îmi vine să urlu ! În definitiv, sovieticii și americanii sunt juanjuanii din legendă, fiindcă USA înseamnă și Uniunea Sovietică Ailaltă…

Ce mai cacofonie istorică și acceptarea asta voluntară și voluptuoasă a românilor de a fi înrobiți atât ca mankurți ai comuniștilor parașutați de bolșevici, cât și ai capitaliștilor de platformă, propovăduitorii globalismului și disoluției statului ! De aici și mankurtizarea României, năpasta cea mai grea abătută peste țară… V-o imaginați, sărăcuța, umblând amnezică și hăbăucă prin lume, cu strânsoarea aia barbară pe țeastă ? Din nefericire, nu s-a schimbat nimic… Ieri desenaserăm pe șiri secera și ciocanul proletariatului pravoslavnic, iar azi, euro-steluțele și scutul de la Deveselu, amarnic destin… Cât despre turcirea noastră, a ghiaurilor, o remarcă obligatorie – și ea a reprezentat, de fapt, tot o mankurtizare… Cumva și romanizarea? Tac fâstâcit și nedumerit. Oare aveam și alte alternative de-a lungul vremurilor? Îmi poate răspunde cineva?

[1] Citesc, totuși, pe site-ul Vox clamantis in deserto că juanjuanii au fost izgoniți de pe meleagurile de miazăzi ale Asiei nomade și „au dat năvală pe pământul sarozecilor. Aceste meleaguri de stepă erau prielnice pentru creşterea vitelor şi juanjuanii năzuiau a se statornici temeinic aici. La rândul lor, sarozecii nu se împăcau cu asemenea pagubă, socotind că e dreptul şi datoria lor să-i izgonească pe cotropitori. Şi se ridicau sarozecii la luptă, ducând bătălii mari şi mici, iar biruinţa era când de partea lor, când de partea juanjuanilor. Şi de ajungeau să învingă juanjuanii, aceştia se purtau nemaipomenit de crunt cu oştenii sarozeci ce le cădeau în prinsoare.”
[2] O zi mai lungă decât veacul