Marele Potop și Marea Foamete din 1314

Erau anii 1314 și 1315, iar majoritatea regiunilor Europei sufereau pierderi masive de recolte. Chiar înainte de acești ani, a existat o perioadă de creștere demografică declanșată de o expansiune a agriculturii, iar lipsa bruscă de hrană pentru un număr mare de oameni a dus la o foamete fără precedent. Aproximativ 5-15% din populația din nordul Europei a murit de foame sau din cauza unor boli asociate cu foametea. Acum este o istorie uitată, precum un coșmar despre care nu se amintește.

Foametea a dus la lupte de clasă și conflicte politice care au destabilizat regiuni întregi. Prețurile produselor de uz zilnic, cum ar fi: cerealele, grâul, orzul, ovăzul, pâinea și sarea au crescut foarte mult, astfel încât, extrem de mulți oameni nu și le puteau permite (chiar și atunci când le găseau, după ce economiseau mult timp și din greu, mari sume de bani pentru acea perioadă). Oamenii au recurs la abandonarea copiilor, la furturi și la uciderea altora doar pentru a se hrăni. Alții au fost forțați să mănânce câini și cai, existând chiar zvonuri de canibalism. Această foamete a exacerbat efectele Morții Negre, o epidemie de ciumă bubonică care a lovit Europa, Africa de Nord și Asia Centrală la începutul și până la mijlocul anilor 1300 și a fost prima dintre numeroasele crize cu care Europa se va confrunta în Evul Mediu târziu. Recoltele agricole au revenit la normal abia în 1317, dar vor mai trece încă cinci ani până când rezervele de alimente vor fi complet refăcute. (https://www.science.smith.edu/climatelit/the-great-famine/).

Ce s-a întâmplat mai exact? Ei bine, să vedem împreună experiența britanicilor. A plouat aproape non-stop în vara și toamna anului 1314 și apoi în cea mai mare parte a anilor 1315 și 1316, iar britanicii s-au speriat și au început să se roage disperați. Culturile au putrezit în pământ, recoltele au eșuat, iar animalele s-au înecat sau au murit de foame. Stocurile de alimente s-au epuizat, iar prețul alimentelor a crescut vertiginos. Rezultatul a fost Marea Foamete, care, în următorii câțiva ani, se crede că a ucis peste 10% din populația britanică. Situația a fost la fel sau chiar mai gravă pe Bătrânul Continent. În mod firesc, după cum am scris și anterior, pierderea recoltelor a dus la creșterea prețurilor la produsele de primă necesitate, cum ar fi legumele, grâul, orzul și ovăzul. Prin urmare, pâinea era extrem de scumpă și, din cauza faptului că, înainte de a putea fi folosite, cerealele trebuiau să fie uscate, pâinea era de o calitate foarte slabă. Sarea, singura modalitate de „tratare” și conservare a cărnii la acea vreme era greu de obținut, iar prețul ei a crescut dramatic. În primăvara anului 1315, Eduard al II-lea (rege al Angliei din 1307 până în ianuarie 1327, a fost primul monarh care a fondat colegiile universităților din Oxford și Cambridge, Cambridge’s King’s Hall, în 1317, și a dat statut regal Colegiului Oriel din Oxford în 1326) a decretat limitarea prețului alimentelor de bază. Acest lucru nu a contribuit însă prea mult la atenuarea crizei: comercianții au refuzat pur și simplu să-și vândă produsele la prețuri scăzute. În cele din urmă, legea a fost abolită în parlamentul de la Lincoln din 1316. Situația se înrăutățea din ce în ce mai mult, pe măsură ce ploaia continua să cadă. S-a raportat că în St Albans nu a existat nici măcar pâine pentru rege și curtea sa atunci când s-au oprit acolo între 10 și 12 august 1315. Lucrurile erau deosebit de rele, în special în nordul Angliei și mai ales în Northumbria (a fost unul dintre regatele medievale al anglo-saxonilor, care a făcut parte din așa-zisa Heptarhie. Numele reflectă de asemenea și granița sudică a regatului, formată de estuarul Humber), unde oamenii se ucideau deja din cauza furturilor comise de către jefuitorii scoțieni. Mai apoi, populația de aici a recurs la consumul de câini și cai. Toată lumea a fost afectată, de la nobili la țărani. Lucrurile s-au înrăutățit atât de mult în iarna anilor 1315/1316, încât țăranii au mâncat semințele de cereale pe care le depozitaseră pentru a fi plantate primăvara. În 1316 au existat chiar și zvonuri de canibalism. În mizeria și necazurile lor, mulți oameni au cerșit, au furat și au ucis pentru puțina hrană pe care o puteau găsi. Chiar și oamenii care aplicau legea au recurs la infracțiuni pentru a se hrăni. Părinții care nu-și mai puteau hrăni familiile și-au abandonat copiii pentru a se descurca singuri. Din nefericire, Marea Foamete a fost doar prima dintr-o serie de crize grave care au lovit Europa în secolul al XIV-lea, Moartea Neagră își aștepta răbdătoare rândul. (https://www.historic-uk.com/HistoryUK/HistoryofEngland/The-Great-Flood-Great-Famine-of-1314/, vezi și: https://britishfoodhistory.com/2020/09/09/the-great-famine-1315-1317/,The Great Famine: Northern Europe in the Early Fourteenth Century, by William Chester Jordan).

Niște amănunte interesante:

Despre povestea populară germană Hansel și Gretel se crede că își are originea în secolul al XIV-lea. Nu este surprinzător să ne gândim că multe legende care implică foametea ar putea fi legate de evenimentele din 1315-22, când oamenii au recurs la abandonarea celor slabi sau chiar la canibalism. Vezi rândurile din poveste: „De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce-și astâmpăra foamea. Și-ntr-o bună zi, întâmplându-se să se abată asupra țării o mare scumpete, nu mai fură-n stare să-și agonisească nici măcar pâinea cea zilnică”.

Nu mai puțin interesantă este și Povestea Turnului Șoricelului din Bingen: Ținutul prințului-episcop de Bingen, un district de pe malul Rinului, deasupra Kölnului, suferise o scădere severă a recoltei, iar hrana era foarte puțină. Cu toate acestea, episcopul a cerut ca toată lumea să-i plătească toate chiriile, datoriile și impozitele în bani și în natură. Mai apoi, el a folosit banii pentru a cumpăra hrana care mai rămăsese pe piață și a depozitat-o pe toată în turnul fortăreței în care locuia. A concediat toate persoanele aflate în întreținerea sa și toți servitorii, apoi a închis și a încuiat toate porțile și ușile turnului, pentru a se asigura că oamenii nu vor încerca să intre și să fure mâncarea pe care o strânsese el acolo, precum „un bun creștin catolic”. Dar nu trebuia să-și facă griji pentru asta, oamenii plecaseră cu toții. Mâncaseră fiecare fir de iarbă și fiecare bob de grâu din ținut. Unii au murit, în timp ce alții au fugit și l-au lăsat pe episcop singura persoană în viață din Bingen. Tocmai când se felicita că fusese suficient de inteligent pentru a supraviețui în confort Marii Foamete, a auzit zgomote afară și la uși. S-a repezit în vârful turnului și a văzut o priveliște îngrozitoare. Toți șobolanii și șoarecii înfometați din întreaga regiune au simțit mirosul proviziilor și se grăbeau să intre în turnul său (http://www.vlib.us/medieval/lectures/black_death.html).