Mareșalul Antonescu interzice în public coafurile extravagante la femei și cămașa descheiată la gît la bărbați

1. Din ziare. Universul de joi, 6 august 1942, publică pe prima pagină:

„SANCŢIONAREA PERSOANELOR CU ȚINUTĂ ŞI ATITUDINI INDECENTE

Comunicat

Deşi sîntem în stare de război şi datoria celor rămaşi în interior este de a se arăta demni de sacrificiul celor de pe front, s-au observat în ultimul timp cazuri de ţinută indecentă, pe stradă sau în localuri publice, de petreceri şi manifestări sfidătoare care jicnesc bunul simţ şi buna cuviinţă.

Cei care în aceste vremuri îşi întrebuinţează timpul în plimbări şi distracţii, cei ce au o ţinută şi atitudini destrăbălate vor fi constrînşi a înţelege realitatea.

În acest scop, d. Mareşal Antonescu a ordonat tuturor organelor de Stat să supravegheze şi să reprime în modul cel mai strict abaterile de la norma unei conduite demne, care deşi nescrisă în nici o lege, este înscrisă în tradiţia de cuviinţă şi de seriozitate a poporului român.

Astfel, tineretul femenin care se manifestă printr-o fardare exagerată, coafuri extravagante, rochii prea scurte, atitudini nepermise în cinematografe, ori grădini publice, sau chiar pe stradă, bărbaţii care sub pretextul excesului de căldură îşi scot haina, îşi deschid cămaşa la gît sau îşi suflecă mînecile în localuri publice sau pe stradă, cei ce fac vacarm la manifestaţiuni sportive şi toţi cei care nu înţeleg a avea o ţinută corectă, vor fi identificaţi de agenţii de poliţie, înscrişi în controale speciale şi în caz de recidivă, vor fi supuşi unui regim de corecţie în şcoli de reeducare sau în lagăre.

De asemenea, cei cari îşi fac din desmăţ o ocupaţie, precum şi vagabonzii, vor fi trimişi în lagăre de muncă, iar copiii cari fumează vor fi arestaţi şi predaţi familiilor lor , prin poliţie, iar în caz de recidivă vor fi trimişi la şcoli de corecţie.”

2. Parcurg primul număr al revistei Teatrul (aprilie 1956) pentru a vedea în ce măsură destalinizarea culturală a ajuns și în acest domeniu. Și descopăr că Valentin Silvestru a făcut o călătorie la Moscova în 1956. Impresiile sale de călătorie sînt publicate, sub titlul Pagini de block notes dintr-o călătorie în U.R.S.S. Ca o prefață la relatare tînărul autor (Valentin Silvestru are în 1956 32 de ani) descrie importanța acordată spectacolului de teatru în Uniunea Sovietică. La cei 32 de ani ai săi, Valentin Silvestru e o personalitate a lumii teatrale și chiar a lumii culturale. A terminat la București Facultatea de litere și filosofie în 1949. Debutase în presă în Ecoul, în 1943, cu un articol despre Ibsen, iar în librării, cu nuvela Trenul regal din 1949. Lucrase la Victoria și România liberă și colaborase la Contemporanul, Lumea, Rampa, Flacăra. Între 1950-1951 fusese director artistic al Studioului Cinematografic București, redactor șef al revistei Probleme de cinematografie, profesor la Institutul de teatru din București. Dar, înainte de toate e un reporter, un mare autentic. Și asta se vede imediat din fragmentul dedicat importanței date la Moscova spectacolului de teatru:

„În Uniunea Sovietică oamenii se duc la spectacol ca la o manifestare sărbătorească, îmbrăcîndu-şi cele mai bune haine nu din snobism, fireşte (aici nu există o elită care să-şi etaleze toaletele), ci cu un respect evident pentru instituţia al cărei prag îl calcă.

La rîndul său, teatrul face totul pentru ca spectatorul să se simtă bine la reprezentaţie. Cei ce răspund de bunul mers al unui teatru nutresc un mare respect pentru public.

Care sînt căile pe care s-a realizat această stimă reciprocă ? Fără îndoială că în primul rînd calea spectacolelor de înaltă valoare, corespunzătoare aşteptărilor celor ce vin la teatru. Dar în afară de spectacol, este creată o întreagă ambianţă în instituţia teatrală, pe care publicul o sezisează ca fiind atmosfera firească a unui lăcaş de cultură sovietică şi pe care oaspeţii străini nu pot s-o aprecieze decît ca pe unul din semnele înaintatei civilizaţii sovietice.

N-am putut de pildă să nu observ biletul de teatru, ca pe un lucru ce merită să fie observat. Poate că e ceva neînsemnat, dar acest ceva neînsemnat e alcătuit cu gust şi în aşa fel încît nu-l poţi amesteca printre bucăţelele de hîrtie fără importanţă rătăcite prin buzunare. Biletul albastru al Teatrului Academic de Artă din Moscova are în stînga emblema teatrului, celebrul pescăruş cu aripile întinse. Îţi indică cu litere mari «parter» sau «bel-etaj» – cum se numeşte balconul aici. Apoi adresa teatrului, data pentru care e valabil şi – cu litere aplicate ulterior tipăririi – titlul spectacolului. E menţionat pe bilet «matineu» sau «seara». Sînt menţionate, de asemenea, rîndul şi locul, stînga sau dreapta şi preţul biletului. Iar pe spate e notată ora începerii şi ora terminării spectacolului. Niciodată la cele aproape treizeci de spectacole la care am asistat nu a fost vreo încălcare, măcar de un minut, a orelor notate pe bilet.

Cînd biletul de teatru e o fiţuică mititică, incoloră, ţi se întîmplă s-o arunci chiar în sală, la sfirşitul spectacolului, ori cel mult în hol, cînd îţi scoţi paltonul de la garderobă. Avînd bilete la «Roadele învăţăturii», luate cu trei zile înainte, şoferul maşinii ce-mi fusese pusă la dispoziție de Ministerul Culturii al U.R.S.S. le ţinea nu în buzunar, ci la un loc cu documentele maşinii în cutia specială de metal de lîngă volan. Eu însumi am păstrat biletele tuturor spectacolelor, fără vreun ţel special. Participînd la un simpozion cu regizorii români, maeştri emeriţi ai artei, care vizitau Uniunea Sovietică, am observat că alături de caietele cu notiţe, programele, fotografiile aduse de acolo, conservau şi ei în file de caiete bilete de teatru.

Acelaşi lucru se întîmplă şi cu programele. Atît la Moscova cît şi la Leningrad se alcătuieşte un program ilustrat al tuturor teatrelor dramatice şi muzicale din oraş, pe zece zile. E o cărticică de 66 de pagini cu coperta colorată, cu multe fotografii în text şi distribuţiile complete ale tuturor pieselor ce se reprezintă în cele zece zile. Iar la fiecare teatru se poate obţine şi distribuţia spectacolului din seara respectivă. tipărită pe două foi simple de hîrtie. Dar pînă şi această simplă foaie are un grăunte de gust. Teatrul Mare Dramatic «Gorki» din Leningrad, de pildă, imprimă pe prima pagină a programului profilul lui Maxim Gorki şi un chenar cu motive ruseşti.”