Mareșalul Ion Antonescu: „Este clasic românesc să începem un lucru fără a-l organiza”

Era sincer Sadoveanu?

Am ajuns cu lectura volumului 20 Publicistică de Sadoveanu la scrierile de după 23 august 1944. Pentru Istoria literaturii proletcultiste ar trebui să-mi pun întrebarea:
Era Sadoveanu sincer în pledoaria pentru colhozuri?

După venirea rușilor, scriitorul reia acum, dar cu mai multă putere, deplîngerea țărănimii pentru sărăcia în care se zbate. Înainte vreme scrisese mult despre asta și văzuse soluția în asocierea țăranilor, în înzestrarea lor cu mașini, în ridicarea nivelului lor cultural. Cel puțin în Lumina vine de la Răsărit, conferința crucială din martie 1945, primele pagini iau caracterul unor texte dramatice despre situația țărănimii. Acum, Sadoveanu prezintă soluția scoaterii țăranilor din mizerie ca fiind importul colhozurilor din URSS. De ce vine acum pentru țărani Lumina de la răsărit? Nu știa Sadoveanu de eșecul numit colhozuri? Imposibil să nu știe, citise în presa interbelică. Și dacă ar fi fost convins de soluția colhozurilor, de ce n-a oferit-o în scrierile anterioare, fie și măcar aluziv? Sau nu știa și se iluziona crezînd în colhozuri? Iată o întrebare asupra căreia nu cred să se fi aplecat cineva după 1989 sau mai înainte:
Era sincer Sadoveanu în tot ce făcea după 23 august 1944? Și dacă da, ce-l apucase de era atît de prosovietic? Nici oportunismul nu justifică excesele lui în materie de elogiere a rușilor.

Arghezi elogiază bacșișul

Din Publicistica lui Arghezi rețin un surprinzător elogiu adus bacșișului, văzut ca realitate axiomatică a României, din tableta Adevărul adevărat, în Adevărul, 13 august 1947:

„Multă vreme, considerînd viața cetății cu superficialitate, am detestat sperțul, comisionul și bacșișul ca niște calamități. Coruptibil, omul judecam că se degradează, moralitatea era mînjită, individul trebuia salvat din mocirlă: un ideal naiv. S-au instituit legi de represiune pe care cei dintîi le-au călcat dascălii și maeștrii de principii – și mita a crescut pe măsură cu interzicerilor riguroase.

După ce ai trăit viața cetății și ai văzut că nu se cunoaște încă om în stare să refuze ofranda, începînd cu plicul din biserici și continuată pretutindeni; după ce ai dat șperț și poate că l-ai și primit, mascat de un vocabular acceptabil, după ce ai cumpănit și scrutat, comparînd incapacitatea ipocriziei cu munca plătită prost – șperțul ți se prezintă, atît pentru plătitor, cît și pentru primitor, ca o binefacere socială, capătă și o semnificație clară. El nu-ți mai pare odios ca pe vremuri și parcă regreți că l-ai denunțat ca o introducere la putregai și demoralizare.”

Arghezi are din cînd în cînd astfel de plantări într-un picior a inteligenței normale, cum ar fi, de exemplu, punerea la îndoială a Medicinei în favoarea Tămăduirii, pledoaria pentru școala acasă. Sînt aparente paradoxuri de Gică Contra. În realitate, Arghezi dă cu cotul clișeelor de manual și de tată de familie.

Chiar așa a fost?

În Sentinela din 1942 descopăr articolul Cum a fost înmormîntat Stalin. Se descrie pe larg inițiativa sătenilor din Brăhășești, județul Tecuci, de a organiza de Anul Nou înmormîntarea momîiei lui Stalin, incendiată în final. A fost o inițiativă a sătenilor sau una a oficialităților? Au mai scris și alte gazete despre asta? Citesc articolul cu scepticismul cu care citesc toate inițiativele și avînturile verbale din anii Războiului Sfînt. Ceremonia simbolic batjocoritoare se înscrie în campania propagandistică de ridiculizare a lui Stalin, curmată de Mareșal după Stalingrad. O citesc întrebîndu-mă: Cei din Brăhășești știau că 1942 va fi anul Cotiturii de la Stalingrad? I-a trecut prin minte măcar unuia dintre ei că peste trei ani, în 1945, vor avea drept stăpîni pe oamenii Mumiei? Și mai ales mă întreb: Ce li s-o fi întîmplat inițiatorilor după 23 august 1944? Nu cumva s-au ridicat tot unii din sat cu mare huiet zicînd:
Aha, vă mai amintiți cum v-ați bătut joc de Tovarășul Stalin? Fasciștilor, la pușcărie cu voi!

Manelism jurnalistic

Înainte de a-i găsi un loc pe lumea asta care e biblioteca mea de acasă, supun minimei verificări cartea Les derniers jours des dictateurs, scoasă de Perrin la Paris în 2012, sub direcția lui Diane Ducret Emmanuel Hecht. Din cîte țin eu minte, am cumpărat-o de la librăria de cărți franțuzești de lîngă Piața Amzei. Firește, citesc în viteză paginile despre moartea Ceaușeștilor. Sînt plasate sub titlul comercial (ca de altfel toate titlurile din carte, de exemplu, Lunga moarte a lui Mao, calchiere gazetărească tipică după Lungul marș al lui Mao) Crăciunul de sînge al Ceaușeștilor. Autorii sînt Marion Guyonvarch și Eric Pelletier. Ea e prezentată corespondenta în România a săptămînalului LʼExpress, iar el, grand reporter au service Enqutes de LʼExpress. Prezentările pompoase nu reușesc să contracareze cel puțin pentru mine sentimentul de ciorbă jurnalistică tipic occidentală pentru cititorul mic burghez din fotoliu, care trebuie fericit la gîndul că în Franța republicană nu se poate întîmpla așa ceva. Presă pentru colonialiștii din Capitală despre babuinii din colonii. Despre atmosfera din elicopterele care merg să-l asasineze pe Nicolae Ceaușescu, autorii scriu cam așa:

„În interior inimile bat în ritmul elicelor: Apocalypse now, crampa de spaimă din stomac. Ora ultimei judecăți se apropie.”

Ce mai încolo și încoace!
Manelism jurnalistic cu pretenții!

Nărav

Rețin din volumul Război și propagandă de Mioara Anton perfecta surprindere de către Mareșalul Antonescu a năravului cancerigen a neamului nostru:

„Este clasic românesc să începem un lucru fără a-l organiza pentru a-i da putința să funcționeze pentru a-și atinge scopul urmărit. Risipă de idei, bani, energie fără folos.”

Autoarea pescuiește citatul ăsta dintr-un discurs ținut de Ion Antonescu în 1942, la ședința la care s-a discutat stadiul propagandei românești în teritoriile dezrobite. Despre propaganda noastră Conducătorul era nevoit să recunoască nu fără amărăciune:

„Se constată cu tristețe că rușii cîștigă mai mult într-un an de zile, decît noi în aproape doi ani de zile. Dacă rușii sînt cunoscuți ca buni propagandiști, noi ne dovedim inexistenți în multe regiuni.”