Marii scriitori interbelici trebuie citiți ca și cum ar fi scris despre capitalismul românesc de azi

Cea mai mare experienţă a mea este să citesc acum, după Revoluție, literatura interbelică, istoria lumii moderne. Sigur, îl citeam înainte pe Caragiale, pe Camil Petrescu, pe Cezar Petrescu, pe Rebreanu, dar pentru mine multe lucruri rămîneau străine. Citeam în „Patul lui Procust“ că Ladima face o gazetă, că aceasta este finanţată de Nae Gheorghidiu şi, la un moment dat, Ladima se ceartă cu patronii săi pentru că nu putea să scrie ce voia el. Acum, recitindu-l pe Caragiale, recitind „O scrisoare pierdută“, toate îmi sînt foarte apropiate. Într-un fel, reprezintă şi realitatea de acum. Am recitit „America ogarului cenuşiu“, o carte de reportaje a lui Romulus Rusan despre America. Cartea a fost scrisă în perioada lui Ceauşescu. Mi s-a întîmplat să revăd totul ca pe ceva îndepărtat, ca din perioada interbelică. Într-un loc, personajele vorbesc despre telecomandă. Telecomanda acum e o banalitate la noi. Dar pe vremea aceea, nu. Ei nu numesc obiectul, dar tot încearcă să explice că e vorba de un dispozitiv cu ajutorul căruia reglezi canalele stînd în fotoliu. Descriu asta ca şi cum ar fi vorba despre ceva de pe planeta Marte. Sau vorbesc despre reclamă la televizor. Şi explică pe pagini întregi cum e cu reclama, cum se întrerupe filmul, ce aberaţii sau lucruri hazlii are reclama. Şi aceste lucruri sînt fireşti. Deci, recitind cartea, mi-am dat seama că, iată, o realitate occidentală nu mai este atît de străină. Cînd mă duceam înainte în Occident mă uitam, era interesant, dar nu credeam că odată şi odată va fi şi la noi această realitate. Acuma, dacă m-aş duce în Franţa, nu m-aş mai uita prin magazine. Că magazine sînt şi la noi. M-aş gîndi cum să fac rost de cărţi. Citeam în revistele străine, franţuzeşti îndeosebi, care aveau o rubrică de lucruri noi – calculatoare de buzunar, ultimele descoperiri ale tehnicii în domeniul bunurilor de larg consum. Le citeam, mă uitam cît costă, ca şi cum aş fi aflat amănunte despre o altă planetă. Acum mă gîndesc: o fi adus oare cineva marfa aia în Bucureşti? Aş putea s-o cumpăr şi eu. În nici un caz nu mă puteam gîndi atunci la succesul de presă în explicaţia lui adevărată. Nu puteam să-mi mai explic că voi avea vreodată succes în genul lui Ladima sau că mi se va pune o problemă în termenii personajului din „Jocul ielelor“, adică să accept compromisul de la cinste, de la onestitate sau de la dreptate. Gîndeam succesul în termenii specifici perioadei respective. Să pot face o gazetă care să fie citită de la un capăt la altul. Deseori mă gîndeam că o să fie citită de publicul larg pentru că, exceptînd „Secvenţa“, era greu de imaginat că cineva ne citea. Aveam conştiinţa aceasta cînd lucram la „Scînteia tineretului“ … La „Suplimentul literar artistic“ voiam un altfel de succes… Doream ca scriitorul, lumea aceasta mică a scriitorilor, să aprecieze revista. Cînd am ajuns la revista „Teatru“, am vrut să fie apreciată, nu citită, de cei din lumea teatrului.

(Din cartea – interviu ”Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan”,semnată de Constantin Iftime la editura Contraria)