Mărturii

Un text de Eugen Mihăescu

Motto: „Există un vânt din Est, care suflă orice ar fi.

Un vânt cum nu a mai suflat niciodată. Va fi

rece și amar… și mulți dintre noi riscă să se

veștejească la atingerea lui. Dar este totuși

vântul lui Dumnezeu și un pământ mai curat,

mai bun și mai puternic se va găsi sub soare

atunci când furtuna se va risipi.”

Sir Arthur Canon-Doyle, „Ultimul său arc” octombrie 1917

Memoria îmi joacă astăzi feste: uit unde mi-am pus ochelarii sau ce am făcut cu cheile de la casă, dar îmi amintesc cu precizie întâmplări petrecute cu ani în urmă. Sunt amintiri care m-au urmărit ca o umbră peste care nu poți sări…

La începutul lui septembrie 1944 aveam 7 ani. Când au intrat rușii în București, mă aflam și eu, ca multi alții, pe marginea străzii Știrbei Vodă și urmăream scurgerea trupelor arse de soare, prăfuite, zdrențuite, mărșăluind totuși în pas cadențat, într-o liniște deplină. Priveam intrigat la cizmele lor din iuft, care se încrețeau moi în jos, spre glezne. Eram obișnuit cu cizmele de cavaleriști ale nemților, care aveau carâmbul înalt până sub genunchi și tare. Mă impresiona și luciul lor ca de oglindă și, de aceea, eram cu atât mai intrigat de încălțările rușilor. Se vedea că veneau de foarte departe…

Strada Știrbei Vodă era încă plină de molozul lăsat în urmă de bombardamentul americanilor de la 4 aprilie. Printre trecătorii opriți să vadă defilarea învingătorilor se aflau și doi olteni. Terminaseră de vândut marfa din coșuri și priveau spectacolul sprijinindu-se în cobilițele ce păreau îndoite de greutatea lor. Zice unul dintre ei, vădit uimit: “Mă, ăștia i-au bătut pe nemți?!” “Nu, mă, îi răspunde celălalt oltean sigur pe el. Pe nemți i-a bătut Dumnezeu!”

În anul 1957 mi-am cumpărat un bilet ca să merg la festivalul Tineretului de la Moscova. Îmi amintesc perfect călătoria cu trenul: ore și ore nu vedeai decât câmpuri nesfârșite de floarea soarelui și apoi, alte ore, holde de grâu. Mă despărțisem “hoțește” de grup când am ajuns la Kiev, unde am făcut escală de o zi. Pe malul Niprului, mi s-a tăiat deodată răsuflarea: sus, de pe faleză, admiram fluviul acesta uriaș, mult mai lat decât Dunărea noastră. Undeva, departe, în partea dreaptă, ca niște furnici mergând spre mușuroi, am văzut mii de oameni, cu tot atâtea lumânări, târându-se în genunchi. Am coborât în fugă taluzul și, alunecând în această râpă gigantică, m-am încolonat orbește în șirul fără de sfârșit; nu știam unde merg și de ce, parcă eram în transă. Am intrat într-o galerie flancată de alveole în care se aflau mumiile călugărilor de la mânăstirea Lavra, săpată în malul Niprului. Zburasem cu “mașina timpului” în vremea lui Ivan cel Groaznic și mi se părea de necrezut că, în “măreața Uniune Sovietică”, se poate desfășura o asemenea procesiune după 40 de ani de comunism. Printre credincioșii care se târau cu lumânări aprinse în mână, am fost convins că Socialismul a căzut deja în prăpastia de pe malul Niprului. Atunci am conștientizat că noi, românii, suntem legați de ruși cu lanțul ortodoxiei și nu al comunismului.

În decembrie 1987 Mihail Gorbaciov a făcut o vizită în Statele Unite. Cu acest prilej a dat un interviu uneia dintre televiziunile americane. A fost curios să-l văd. Îi cunoșteam atât de bine pe predecesorii săi. Revista Time îmi comandase chiar portretul lui Iuri Andropov, care a apărut pe copertă. Toți conducătorii URSS de până atunci păreau înțepeniți, gata turnați în bronz. Fuseseră aleși după fișa medicală, parcă se dorise să nu se mai eternizeze la conducere asemenea lui Leonid Brejnev. Prin comparație, Gorbaciov părea uman. Vorbea degajat, zâmbea, era dezinvolt. I s-a pus o întrebare care îi obsedează pe “democrați”: “Credeți în Dumnezeu?” Gorbaciov nu a răspuns direct, ci a istorisit o întâmplare. A povestit că o vedea adesea pe maică-sa mișcându-se prin casă și închinându-se de fiecare dată când trecea prin fața fotografiei lui Iosif Visarionovici Stalin. Gorbaciov i-a mărturisit jurnalistului uimirea sa în fața acelui gest cucernic: i se părea deplasată devoțiunea mamei sale față de imaginea conducătorului de la Kremlin. Până în 1953 când, după moartea lui Stalin, maică-sa a coborât fotografia de pe perete și, în loc să o șteargă de praf, a scos-o din ramă, lăsând la vedere icoana Sfântului Nicolae.

În 2014 a venit la București Alexandre Dughin, cel despre care s-a zvonit că era eminența cenușie care îl sfătuia pe Putin. Mi s-a spus că oaspetele dorea să mă cunoască și eu am fost curios, mai ales după ce am citit lucrarea sa “Fundamentele geopoliticii”. Întâlnirea ar fi trebuit să aibă loc într-un mediu academic, dar, din cauza proverbialei lașități românești, s-a desfășurat într-un restaurant de pe malul lacului Herăstrău, unde scrumierele aveau cu siguranță urechi. Vreau să reproduc aici un fragment din prefața ediției în limba română a lucrării, intitulată “Geopolitica României.”: “România a dat lumii, mai ales în secolul al XX-lea, o întreagă pleiadă de genii de nivel mondial: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu, Jean Pârvulescu, Vasile Lovinescu, Mihail Vâlsan şi mulţi alţii.

Deşi o ţară mică din estul Europei, România a avut în plan intelectual o contribuţie semnificativă la civilizaţie, comparabilă cu aceea a naţiunilor europene mari, aproape depăşindu-le. Această caracteristică a intelectualismului românesc reflectă spiritul gândirii europene, indisolubil legat de spiritul tradiţiei, avându-şi originile cu sol, rădăcini şi tendinţe, în Antichitate, cât şi în eternul Orient european ortodox, rămas neschimbat(…) Identitatea românească face în acelaşi timp o simbioză între vectorii civilizaţiei, de Vest şi de Est, fără a evidenţia, în final, pe niciunul dintre aceştia. În aceasta constă unicitatea României ca societate, ca ţară şi a românilor ca popor.”

Mă obsedează o certitudine pe care am căpătat-o citind cărțile de istorie. Pe ruși nu i-a putut învinge nici Napoleon, nici Hitler. Pe ruși poate să-i bată doar Dumnezeu. Dar rușii sunt profund credincioși.