Măștile de azi și dramaturgia universală

S-a ridicat ceața. Deși e încă înnorat, nu e frig.
O răcoare plăcută, aproape primăvăratică rumenește obrajii trecătorilor. Adică, atât cât se poate zări din obrajii acoperiți de măști.

În interviuri, istoricul, scriitorul și jurnalistul Ion Cristoiu, printre altele, își întreabă interlocutorii: „Cum va fi reprezentată masca în artă?”. De fapt, „cum e, sau cum o să fie (!) masca în artă” nu-i întreabă chiar pe toți. Pe mine, țin bine minte, m-a întrebat. I-am spus că nu știu sigur cum va fi, dar presupunerea că o sumedenie de stiluri își vor disputa întâietatea, se va dovedi întemeiată. Dialogul avea loc într-un moment când numărul contaminărilor nu atinsese cifre aproape astronomice. Bineînțeles că niciodată nu au fost astronomice, dar știți cum e cu zvonurile. Spune cineva: „am văzut doi teroriști”, și până seara tot al doilea cetățean al Bucureștiului e în stare să jure, chiar și pe ultimul număr din Rebus, că teroriștii mișună pretutindeni la ore fixe. Apoi, desigur, radioul, televiziunea și presa online anunță clar: Între orele 23:00 și 05:00 bântuie teroriștii. Iar vecinele între ele, la ghenă, se informează și mai și – dragă, azi nu pun varză „e full de teroriști”, ca să mă exprim așa, în limbaj de Capșa interbelic.

Ușile se trântesc și pe coridorul pustiu se aud broaștele yalelor încuiate pe dinăuntru. Țac. Țac. Apoi, zarurile acelorași broaște. Ajung și eu în dreptul locuinței mele, aflată undeva între etajele fără firme luminoase la exterior. Mă scotocesc în buzunar după cheie și constat că ușa este deschisă. Simt un fior pe șira spinării. Te pomenești că m-au călcat hoții! Dar poate nu sunt doi. Poate e unul singur. Ar fi de preferat. Ce să fac? Să intru? Hm. Nu e o idee bună, chiar dacă antreul e al casei mele. Nu vreau în ruptul capului să dau ochii cu prădătorii, pardon, prădătorul, nu de alta dar e tare neplăcut să ai de-a face cu cineva care oricum nu dorea să te cunoască. Și vorba aceea, după ce că n-a găsit nimic de furat, mă mai și vede venind acasă. Nu e bine. Mă poate întreba – pe bună dreptate – hei, cucoană, unde te trezești? Păi eu vin aici cu trusă electronică high tech și mata nu-mi oferi nici măcar o plasmă cât peretele? Păi nu ți-e puțin rușine? Ce să fac eu cu LG-ul matale expirat? Nu tu HBO, nu tu smart tv. Dă-o încolo de treabă. Cam așa credeam eu că ar fi fost – parțial vorbind- conversația cu hoțul. Acuma, dacă tot eram pregătită sufletește de reproșurile și nervii descărcați ai meșterului cu șperaclu high tech, ce mi-am zis – în definitiv, chiar dacă hoțul o avea dreptate să fie dezamăgit, la urma urmei e casa mea și am dreptul să intru. Pășesc fără zgomot în holișor. Prin glasvand se aud glasuri. Mă opresc o secundă. Phii.. ce jenantă situație! Credeam că-i doar unul și uite că-s mai mulți. Fie ce-o fi. E casa mea. Intru în camera de zi și ce să vezi?

Pe fotolii erau așezați: Molière, Gogol și Caragiale, iar pe două scăunele aduse de la bucătărie, Gheorghe Dinică și Marin Moraru. Discutau aprins, aproape se certau.
Domnilor – zicea nenea Iancu, cu degetele mari vârâte sub vestă – este inadmisibil, eu nici pe Mița Baston nu am zugrăvit-o așa!
Cu vocea sa inconfundabilă, Dinică intervine – Ce vorbești? Dar Didina?
Molière își scutură buclele perucii revoltat – C’est vrai! Are dreptate! Să nu-mi spui mie Poquelin dacă nu are dreptate! Nici Mitza lui monsieur Iancou, nici Didina și nici Nicole a mea din Burghezul gentilom nu s-au dedat la așa ceva.

Da, da! Nici Ana Andreevna și nici nevasta lăcătușului din Revizorul nu au fost în halul ăsta, aici sunt de acord cu voi, adăugă Gogol iscodind curios spre fereastră. Zărise un tramvai, iar pe vremea lui Nikolai Gogol, tramvaiele nu apăruseră încă.

Marinuș îl privește pe Gigi Dinică cu subînțeles, se ridică de pe taburet și arătând cu bărbia spre ușă sugerează un gând de retragere. Întrebarea nerostită, dar simțită de amândoi era „ce căutăm noi aici”?
– Nuuu ! Domniile voastre nu plecați! strigară în cor, blocând pe rând ieșirea Molière, Caragiale și Gogol. Nu plecați până nu oferiți urechilor noastre câte o replică.

Dinică înclină puțin capul și trase cu ochiul spre bunul său prieten și camarad de scenă.
Moraru, înțelegând, aprobă. Se opresc în mijlocul odăii și doar așa, stând pe cele două taburete, fără gesticulări și înflorituri inutile, se lansează într-o suită de replici molierești, gogoliene și caragialești. Arteziene de replici legau între ele personaje și situații care, deși veneau din lumi diferite, își dezvăluiau geniala compatibilitate. Cei trei dramaturgi erau mai mult decât tușați, încântați și fericiți. Aplauzele au fost pe măsură. Ba Gogol chiar a fluierat din degete. Caragiale era cât pe-aci să pună de cafea, dar …am apărut eu și toți au dispărut ca și când nici c-ar fi fost vreodată. Nici c-ar fi fost vreodată în odaia mea, vreau să zic.

Televizorul mergea. Aha … da, da, da, – vorbeam eu singură prin casă. Acum înțeleg de ce erau șocați și ce anume le displăcea profund maeștrilor. Fundalul disputei lor la venirea mea acasă fusese o imagine tv. O transmisiune în direct de la un protest. O femeie solidă, purtând drept șal un drapel, răcnea de mama focului când la lume, când spre cameramani, când spre înaltul cerului. Își răcnea revolta, desigur. Însă, grotesc nu era doar răcnetul, cât durata și timbrul neplăcut al glasului, total lipsit de feminitate, care părea să amplifice asemeni unei alarme defecte, dorința chemării la luptă. Luptă pe care protestatara o spera cât mai grabnică. Glasul alterat de efortul îndelung al strigătului, mi-a amintit, prin contrast, o secvență cu Anna Magnani în filmul Vulcanul (1950). Și da, am înțeles că orice strigăt al deznădejdii sau al revoltei are o „mască” a lui, o expresie specifică. Sensul acelei „măști” care, de obicei, nu e la vedere, ne poate lămuri în timp, întregul temei al acțiunii.


Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Măștile de azi și dramaturgia universală”

  • in opinia mea:
    istoricul Ion Cristoiu e un filozof adinc, mai inainte de a fi istoric
    scriitorul Ion Cristoiu e un filozof adinc, mai inainte de a fi scriitor
    jurnalitul Ion Cristoiu e un filozof adinc, mai inainte sa fie jurnalist.

    de fapt…, uite, chiar si tu, Sabina, esti un filozof adinc, mai inainte de a fi orice altceva.
    …iti si demonstrez, daca nu ma crezi!:)))))

    • am tot analizat blogul maestrului, e plin ochi cu filozofi!:))
      iar referinta-filozof a blogului este Steliana Huhulescu.
      cu ea ca referinta se pot observa, in toata maretia lor, celelalte piscuri, ca fiecare invitat cristoiublog e un pisc. spre ex tu esti unul..magic!:))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *