Matei Enric, pictorul care a depășit limitele tradiționale ale unui tablou

Pe cartea sa de vizită sunt trecute peste 100 de expoziții în toată România și în străinătate, personale și de grup, în cadrul unor saloane, muzee, galerii, ambasade, târguri de artă etc…
Am vrut și eu să cunosc, mai bine, cine este pictorul care răspunde la acest nume: Matei Enric.

– În primul rând, vă felicit pentru o serie impresionantă de expoziții personale și colective. Vă rog să vă prezentați!
– Bună ziua. Mulțumesc pentru aprecieri și pentru interesul acordat picturii mele. Eu am absolvit Facultatea de Teologie la secția artă Plastică – Restaurare Frescă în 2002. Dar nu am profesat în domeniul restaurării. Încă din facultate mi-am propus să expun, să îmi organizez propriile expoziții, să lucrez ceea ce doresc, liber, și asta am făcut. Prima expoziție pe am organizat-o eu, chiar din timpul facultății (excluzând expozițiile de icoane organizate de facultate la fiecare sfârșit de an) a fost în anul 2001, și a fost numită “Acolo, dincolo, aici nimic pentru tine” – organizată în cadrul Centrului de Dans Modern M.A.D. – un spațiu în care Andeea Mincic și Vava Ștefănescu, cea care se ocupa de M.A.D. , după ce a văzut portofoliul meu a fost de acord să mi-l pună la dispoziție pentru a expune, eu împreună cu prietena mea de atunci. Astfel a debutat călătoria mea în teritoriul artelor vizuale. Au urmat peste 100 de expoziții, în 20 de ani, în toată România și în străinătate, personale și de grup, în cadrul unor saloane, muzee, galerii, ambasade, târguri de artă, etc.. La un moment dat, am pus și bazele unei galerii contemporane (The Lobby Art Space), unde am fost curator sau organizator timp de aproximativ un an. Desigur, în afară de pictură, încetul cu încetul, a trebuit să învăț și să organizez și să promovez un eveniment, de multe ori fără ajutorul nimănui. Singurul ajutor a fost dorința mea și energia pe care ți-o dă în general tinerețea… și probabil și încăpățânarea mea…

– Care sunt temele preferate pentru tablourile dumneavoastră ?
– Pentru mine, arta este o modalitate de a înțelege lumea și în același timp de a comunica, într-un mod mult mai cuprinzător decât prin cuvinte, ce am experimentat și ce am înțeles eu până acum. Pe de altă parte, fiecare lucrare trebuie să fie un spectacol vizual, ce extrage privitorul din “banalitatea vieții” și îi oferă o altă perspectivă. Termenul “tablouri” nu cred că este chiar potrivit pentru lucrările mele. Eu construiesc ansambluri din fragmente de lemn, ce se adună într-o imagine completă, dar nu are o formă clară. Tablourile însă au o formă clasică, dreptunghi sau pătrat, închisă în sine, iar la mine nu este cazul. Imaginea în tablouri este închisă în această formă clar definită, pe când în cazul lucrărilor mele, pictura se dezvoltă și evadează în afara formei și se combină cu ambientul. Așa că le numesc pur și simplu “lucrări”.

De multe ori, în lucrările mele, mă inspir din arta primitivă, bizantină sau din expresionism. Pictura mea are o tendință către decorativ, către anularea perspectivei și a profunzimii din pictura clasică, dar acest lucru se echilibrează prin tridimensionalitatea lucrării, prin volumul pe care bucățile de lemn îl dau lucrării. Dar tematica lucrărilor este dictată de ceea ce mă frământă în acel moment, de evenimente ce au un impact asupra vieții mele. Înainte de pandemie am căutat să înțeleg ce înseamnă nașterea conștiinței, stare aceea primară a fătului, spiritul în afara convențiilor și a necesităților vieții. De exemplu, am citit într-o carte a lui Orhan Pamuk monologul unui personaj ce a murit recent, care definea existența în acest loc în care el a fost viu ca o pauză între două eternități, una dinaintea nașterii și a doua după moarte. Tematica este de fapt o întrebare – ce rost are această pauză între cele două eternități?

– Ce tehnici folosiți mai des ?
– În general, lucrez în tempera, cu emulsie de ou, precum tehnica icoanei. Uneori mai folosesc și alte tehnici – colaj sau ulei. Dar în mare parte tempera este favorite mea.

– Pe ce suprafețe lucrați?
– Tehnica pe care o folosesc este similară cu tehnica picturii bizantine. De obicei fac proiectul pentru viitoarea lucrare pe hârtie, apoi tai și îmbin lemnele cu dibluri, după forma pe care am gândit-o în proiect, grunduiesc lemnul și apoi mă apuc de pictură. De multe ori, pregătirea suportului durează mai mult decât pictura. Și lucrările au dimensiuni destul de mari, peste 1, 50 m, în medie. În afara faptului că sunt mari, sunt și destul de grele, și dificil de asamblat pe perete ( nu e doar un dreptunghi sau pătrat ce se așează pur și simplu într-un cui). Asta înseamnă că organizarea și costul de energie și financiar este mai mare în cazul expozițiilor mele. Dar impactul lucrării într-un spațiu expozițional merită tot efortul!

– Cum a fost anul 2021 pentru pictura dvs, dar anul acesta?
– Anii trecuți au fost mai neplăcuți. În afara pandemiei cu toate lucrurilor neplăcute derivate din ea, în 2021 am făcut și cataractă la un ochi (da, am doar 44 de ani, dar ăsta este riscul meseriei). Și nu prea am lucrat în aceste condiții. Am avut noroc cu prieteni buni care m-au ajutat să trec prin această cumpănă, și am făcut o operație destul de costisitoare, dar absolut necesară. Așa că anul 2022 a fost mult mai bun, pentru că… pot să văd! Ăsta este un lucru bun oricând!

– Ce sperați pentru viitor?
– Personal, sper să reușesc să fiu cât de cât sănătos pentru a continua povestea asta. Pe de altă parte, profesional, sper să reușesc să fac lucrări care să trezească oamenii din somnolența asta, pe care societatea o impune. Pentru că arta este de două feluri: artă care te adoarme și artă care te trezește. Măcar puțin, să își pună întrebarea ce se întâmplă cu ei de fapt…

– Ce pictori romani vă plac?
– În cariera mea, am avut onoarea să cunosc și să expun alături de artiști foarte importanți pentru arta românească, și pe care îi apreciez foarte mult. Primul este sculptorul Mircea Roman, un artist excepțional! Ar mai fi și Valeriu Mladin, Jan Albu, Mirela Trăistaru, Alma Redlinger, Laurențiu Midvichi, Mirela Trăitaru, Roman Tolici și mulți alții… artiști cu care am expus sau colaborat de-a lungul timpului, lucru de care sunt foarte mândru. Arta contemporană românească, spre deosebire de alte domenii, cum ar fi sportul, politicul sau zona financiară, este foarte dinamică, foarte vie și puternică. Și este alimentată de pasiunea pe care o primești dacă îți asculți vocația. Recomand tuturor să participe, să viziteze sau să urmărească artiștii români, care fac o treabă foarte bună, având în vedere condițiile!

– Dar din străinătate ?
– În străinătate arta contemporană a devenit un fel de parodie. Este foarte dificil să găsești ceva ce poate fi menționat acum. Și “trendul” ăsta este adus și la noi de tinerii „bonjuriști” îndoctrinați prin facultățile vestice. Aștept să apară și la noi tineri care dau cu ciorbă în Grigorescu sau Luchian, pentru că luptă împotriva încălzirii globale. Mă rog, în fine… Singurul artist pe care aș putea să-l menționez acum și care are importanță în vest este Anselm Kiefer. Și probabil românii noștri care au devenit faimoși pe acolo, Victor Mann sau Adrian Ghenie.

– Vă mulțumesc.

În concluzie, un pictor de valoare, impresionant prin tot ce face. Să fie sănătos și să ne ofere mereu noi și noi lucrări care pot să fie cu greu uitate!
Numai bine și frumos pentru toți!

m 1

m 3

m 4

m 5

m 7

matei 6