Campania electorală pentru alegerile locale şi europarlamentare din data de 9 iunie începe vineri,10 mai, şi se încheie în 8 iunie. Campania în audiovizual se va încheia în 7 iunie
Maximus. Mussolini, sau solitudinea puterii
(Autor: Marius Niculescu)
Figurând în topurile celor mai bune cărți din 2021 ale revistelor Lire si Le Point și înregistrând vânzări record imediat după publicare, biografia lui Mussolini semnată de Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, reprezintă o carte remarcabilă, scrisă într-un stil fluid, pe baza unei documentații impecabile (Marele Premiu pentru Biografie Politică 2021, Premiul acordat de Nouveau Cercle de l’Union 2022).
Prima traducere a cărții Misterul Mussolini, în afara Franței și a Italiei, a apărut în limba română, iar acest lucru este meritul exclusiv al prestigioasei Edituri Trei.
În data de 5 februarie 2024, am avut plăcerea să particip la lansarea acestei cărți în cadrul Fundației Europene Titulescu, cu participarea extraordinară a lui Maurizio Serra și a ES Afredo M. Durante Mangoni, Ambasadorul Italiei la București.
Evenimentul a fost moderat, ca de obicei, de Adrian Năstase, Președintele FET, cu aceeași diplomație și stil aristocratic plăcut cu care ne-a obișnuit dintotdeauna.
Istoria își pierde dreptul de a judeca, dacă nesocotește facultatea de a înțelege!
Iar pentru a ne apropia cât de mult posibil de adevăr, de a înțelege deci, niciun personaj sau eveniment istoric, oricare ar fi fost rolul și influența lui, nu poate fi interpretat decât în contextul timpului său.
Iată câteva aspecte despre Mussolini – Omul din această excepțională biografie a lui Maurizio Serra, care ne pot ajuta să-l cunoaștem mai bine pe cel supranumit Il Duce.
Mussolini avea un dispreț suveran față de oameni, toți o apă și-un pământ în ochii lui, fie ei aliați sau dușmani, complici deveniți adversari sau invers, nu contează; oamenii erau simpli pioni de sacrificat după bunul lui plac, piese neînsemnate în jocul de șah căruia i-a consacrat toate resursele și toată energia, lăsându-se târât în prăpastia ce se căsca în fața lui.
Cu toate acestea, Ducele, considerat inventatorul unui nou stil politic destinat maselor, întruparea autoproclamată a poporului care vorbește aceeași limbă cu poporul, a fost un maestru în arta de a subjuga indivizii și mulțimile cu puterea lui de seducție.
Deși savura adularea, de cele mai multe ori spontană în momentele faste, nu a crezut niciodată în ea. ’’Gloata e femeie’’!
Insensibil, prea puțin mediteraneean, respingând chingile sentimentelor, Il Duce nu a reușit niciodată să-și depășească disprețul față de laudele pe care le solicita.
Mussolini preluase de la Gustave Le Bon, autorul volumului ”Psihologia Mulțimilor” (1895) și socialistul disident Geoges Sorel, ”Reflecții asupra violenței”, teoreticieni francezi mai citiți și mai influenți în Italia decât în țara lor de origine, ideea că violența este motorul acțiunii politice, dat fiind că masele nu respectă nimic altceva.
Ducele era convins că va avea timpul necesar să modeleze o națiune care va purta amprenta lui în viitor. A te opri înseamnă a muri, va afirma el!
’’Masele, pentru mine, nu sunt altceva decât o turmă de oi, câtă vreme nu sunt organizate. Ele nu se pot guverna singure. Trebuie dirijate cu două frâie: entuziasmul și interesul.’’
Spre final însă, față în față cu prăbușirea iluziilor lui, incapabil să-și recunoască propria responsabilitate la dezastru, afirma: ’’Am făcut pentru italieni tot ce am putut. M-am înșelat socotindu-i un popor, nu sunt decât o plebe!’’
De la mama lui institutoare, va moșteni, pe lângă energia și disciplina de fier, o scrupulozitate în corecta folosire a limbii, împotriva dialectului. Tot datorită influenței mamei, ’’marea lui iubire’’, Benito era pudic, detesta cuvintele grosolane, vorbele în doi peri, glumele de cazarmă, bârfele despre viața privată a semenilor săi.
De la tatăl lui va moșteni o repulsie precoce față de alcool – dar și față de tutun și cafea. Obiceiul de a bea și de a fuma va fi întotdeauna prost văzut în grupul căpeteniilor fasciste, în orice caz în prezența șefului. Tot de la tatăl lui, Alessandro Mussolini, un bețiv scandalagiu și ghiftuit, cu caracter de revoluționar, avându-l ca idol pe libertador-ul mexican Benito Juarez Garcia, va primi numele de botez.
Fire oportunistă și distantă, cu o memorie fără cusur, o curiozitate vastă și superficială în toate domeniile, un dar înnăscut pentru limbi străine, o cultură dezordonată de autodidact, Mussolini s-a dovedit deseori instabil și ezitant în deciziile sale majore.
Când lua cuvântul, nimeni nu avea dreptul să-i răspundă.
Foarte inteligent, circumspect, calculat, indiferent la bani, senzual, emotiv, răzbunător, impulsiv, ros de ambiție, totul la el era teatral și în același timp, cerebral. A reprezentat omul lipsit de sentimente, dar pradă resentimentelor, care a trăit cu instinctul permanent de apărare și atac.
Preocupat în permanență să-și glorifice geniul, studiindu-și aparițiile spontane până în cele mai mici amănunte, cenzurând imaginile care nu-l avantajează, Mussolini, adept al modernității, se arată adeseori rezervat față de provocările pe care ea le comportă. Este încredințat că aparține unei alte epoci decât contemporanii săi Clemenceau, Poincare sau Lloyd George.
Ca și Napoleon, pe care-l admira fără rezerve, era indivertibil, nimic nu-l distra, nimic nu-l înveselea. Nu avea deloc simțul umorului, era incapabil să zâmbească, era impermeabil la umor; nu înțelegea deloc glumele, motiv pentru care nimeni nu îndrăznea vreodată să-i spună o glumă.
Caz aproape unic printre contemporani: alături de Churchill și de de Gaulle, el nu avea o ’’pană’’ pentru discursuri, mesaje și articole. Toate au fost scrise de el și corectate până la ultima virgulă, fiindcă, în pofida aparențelor, detesta să improvizeze.
Spre deosebire de Hitler, ale cărui lenevie guralivă și nepăsare administrativă au fost subliniate de cei mai buni dintre biografii săi, Mussolini și-a luat întotdeauna în serios rolul de prim funcționar, de prim servitor al statului, fiind ajutat de disciplina de fier.
Se trezea în fiecare dimineață la ora 6 sau 7 și după un mic dejun rapid și o oră de exerciții fizice, la ora 9.00 era la birou.
Pe toată durata celor douăzeci de ani, rare au fost zilele în care să fi petrecut mai puțin de opt până la zece ore în șir la birou, asaltat de teancuri de hârțogărie.
Avea oroare de orice relaxare; masa de prânz nu dura mai mult de câteva minute, fiind luată în picioare pentru a nu pierde și mai mult timpul. Nu vor exista niciodată, în istoria privată a regimului, după-amiezi dansante ca la Berchtesgaden, unde Eva Braun servește ceaiul, sau partide de pescuit sturioni, unde Stalin zâmbește dindărătul pipei sale către membrii Biroului Politic pe care se pregătește să-i lichideze. Relaxare nu era fascistă, conversația politicoasă nici atât.
În lunga listă a cuceririlor sale feminine, uneori de o noapte, adesea nici atât, nu e cunoscută niciuna de rang înalt, în vreme ce la picioarele (plate) ale lui Ciano se înghesuie frumoase cu sânge albastru.
Vegetarian, iubește animalele, iar de mâinile lui va avea grijă până la sfârșit: singurul său lux, în timpul Republicii de la la Salo, pe malul lacului Garda, va fi o ședință de manichiură la fiecare două săptămâni.
A fost mereu sfâșiat de ambiguitățile, orbirile și slăbiciunile sale, mereu în căutarea unui destin excepțional pe care să-l împlinească, temător că ar putea să-i scape. Aceste contradicții fac din el cel mai enigmatic, mai derutant, cel mai greu de descifrat dintre toți dictatorii secolului XX.
Da adevărata dramă a personalității lui Benito Mussolini a fost înspăimântătoarea lui singurătate.
Niciodată vreun dictator, având o asemenea putere, n-a fost atât de departe de oameni în raporturile sale individuale.
Nu a frecventat pe vreunul dintre acoliții săi în particular și nu a pus piciorul în vreun salon sau într-o casă particulară – inclusiv în apartamentul din noul cartier șic Parioli de la Roma, în care se mutaseră tinerii Ciano – nici în vreo cabană de vânătoare, un castel și, cu atât mai puțin, o braserie sau o patiserie, ca Hitler.
Nu a cultivat relațiile masculine; eroare de apreciere și greșeală din orgoliu, fiindcă niciun curtean nu va veni să-l informeze, în primăvara și în vara lui 1943, că regele are în vedere și apoi pregătește înlăturarea lui.
Familia Mussolini nu avea viață socială și nu primea pe nimeni, niciodată. Singurii care au trecut pragul vilei Torlonia de trei sau de patru ori în cincisprezece ani, au fost amiralul aristocrat Galeazzo Ciano și soția lui, Edda, fiica Ducelui, lumina ochilor lui!
Benito Mussolini…a avut parte de faimă, dar nu a fost niciodată un ’’om mare’’. Pragmatismul lui mobil și imaginativ se lovea de o incapacitate funciară de a crede până la capăt în alegerea pe care și-o asumase, ceea ce, în fond îl făcea patetic.
28 aprilie 1945, ora 16.30!
28 aprilie 2024… au trecut exact 79 de ani…
Nu am avut niciodată prieteni în viața mea, afirma Il Duce!
Mussolini, sau solitudinea puterii…
Comentarii
Lasă un răspuns