Mecanismul împuşcăturii de la Sarajevo

O insomnie cumplită şi neaşteptată (n-am făcut nimic din ceea ce-aş bănui că-mi sperie somnul – cafea, lucru pînă tîrziu, în marginea culcatului) mă ridică din pat şi mă face să mă întorc în birou, pentru a continua să citesc, în Istoria ilustrată a Omenirii, paginile despre Primul Război Mondial.

Deşi biroul e acelaşi ca şi în urmă cu cîteva ore, pe la 11, acum, la 3 şi ceva, pare schimbat: o încăpere rece, cu pereţii plini de ceasuri care ronţăie timpul fără să ţină cont de dimineaţa plecării mele la Bibliotecă.

Pe fereastra deschisă, vin de afară dialogurile celor care păzesc edificiul de peste drum. Cum cuvîntul care desemnează organul sexual masculin revine cu intensitate, zîmbesc, amintindu-mi c-am scris despre români ca ăi mai virili bărbaţi din lume, chiar şi cînd sînt impotenţi.

Îmi notasem cu un stick pentru a trece pe curat gîndul stîrnit de istorisirea atentatului de la Sarajevo. Lungit în pat, înainte ca melatonina să mă împăienjenească, parcursesem rîndurile despre turul pe care Maria, nevasta prinţului consort, se încăpăţînase să-l facă prin Saraievo, deşi perechea abia scăpase dintr-un atentat. Gîndul m-a dus de îndată la J.F. Kennedy, la fel împuşcat în timp ce străbătea un oraş ostil, într-un vehicol descoperit, alături de nevastă-sa, şi la fel soluţionat, ani întregi după moarte, ca victimă a unei singure persoane.

Am scris – nu ştiu dacă am şi publicat – un eseu despre asasinate, izvorît din lectura unei cărţi despre asta. Concluzia desprinsă, reţinută de mine, e că atentatele cele mai eficiente sînt cele comise de un individ singuratic. Dacă atentatul e plănuit de un Complot, poate fi mai uşor de descoperit şi de contracarat. Atentatul individual se coace în abisurile unui suflet, acolo unde – scriam pe vremuri – pătrunde doar Shakespeare.

Şi în cartea de faţă mă întîlnesc cu teza focului de pistol ca pretext şi nu ca o cauză a Primului Război Mondial.

Într-adevăr, citind derularea evenimentelor rămîi cu impresia unui mecanism fatal, legic, pus în mişcare, fără a putea fi oprit.

Eu nu cred însă că era de neoprit (concluzia asta ţine de interpretarea a posteriori); cred mai degrabă în înţelegerea istoriei ca asemănătoare unui nod de cale ferată în care locomotiva alege absolut întîmplător un traseu.