România a câștigat meciul contra Ucrainei cu 3-0, în primul meci al grupei E de la EURO 2024

Mihail Gorbaciov: un vizionar la judecata orbilor

Decesul lui Mihail Gorbaciov, primul și ultimul președinte ale URSS, a tulburat liniștea lumii, acum când a trecut în eternitatea absolută ca un simplu muritor abandonat singurătății alergătorilor cu viziune lungă, ca și în anii în care a transformat istoria lumii.

Analiza rolului lui Mihail Gorbaciov trebuie efectuată pe trei paliere: cel al istoriei universale, cele al istoriei Rusiei și cel al istoriei României. Aceasta în condițiile în care, deopotrivă de nedrept, Occidentul colectiv euro-atlantic îl omagiază pentru a fi pus capăt luptei Rusiei sovietice în Războiul rece, renunțând la a mai pretinde privilegiile aferente statutului ei de superputere mondială în cadrul ordinii bipolare, în timp ce Rusia post-sovietică îl acuză pentru a fi trădat cauza puterii sovietice, „înfingând pumnalul” în spatele URSS, predând nejustificat și necondiționat blocului american atuurile strategice rusești și provocând „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”.

În esență, și cei care îl laudă și cei care îl detestă pe cel de curând dispărut, din perspectivă imperială americană și respectiv din perspectivă imperială rusă, o fac în considerarea unui act de capitulare.
Mihail Gorbaciov nu merită nici un asemenea omagiu, nici o asemenea ofensă. Așa se întâmplă când orbii îi judecă pe vizionari.

Aceia care cu bună credință se fac trâmbița mediatică a unor asemenea diagnoze nu au cunoscut nici omul (așa cum an avut ocazia să îl cunosc eu) nici vremurile, în intimitatea lor, ca actori (așa cum am fost eu), iar nu ca simpli spectatori. Iată motivul pentru care mă simt obligat la o mărturie care merge împotriva ambelor curente de gândire și neagă ambele evaluări. Nu pretind a deține adevărul absolut, dar pretind ca cele știute de mine să fie aduse la judecata istoriei, atunci când ea va putea avea loc. (Deocamdată nici evaluarea revoluției franceze din 1789 nu s-a încheiat.)

Ideea falsă că Mihail Gorbaciov ar fi capitulat, în numele și pe contul URSS („imperiul răului”, după cum o numise Ronald Reagan), în fața Occidentului euro-atlantic (și în special a SUA) este o teză utilă atât propagandei americane cât și celei ruse.

SUA se poate prezenta astfel ca fiind, în fruntea alianțelor sale, învingătorul Războiului Rece și așa își poate legitima unipolarismul. Pax americană ca fundament al ordinii globale post-bipolare ar fi rezultatul firesc al victoriei americane în război. O victorie care ne face învinși și pe noi, românii, precum și pe toate celelalte națiuni membre ale fostului bloc sovietic, justificând aplicarea regimului rezervat perdanților. O simțim încă pe pielea noastră la treizeci de ani de la dispariția blocului sovietic și a URSS.

O atare concluzie este întărită și de susținerea că schimbările de regim (abandonarea sistemul comunist) din țările central și est europene au fost impuse din afară (fie asta și din URSS) fără nici un merit intern.

Personal (și nu numai eu) m-am opus de la bun început unei asemenea interpretări susținând că Războiul Rece nu a avut învingători, în afara unor valori, adoptate de statele blocului sovietic prin voință proprie de îndată ce contextul internațional (creat, în primul rând, prin abandonarea doctrinei Brejnev a „suveranității limitate”, de către URSS, sub conducerea lui Mihail Gorbaciov) a permis-o. Am adăugat, în același timp, că acest nou context impune și reformarea regimurilor politice occidentale, clădite după cel de la Doilea Război Mondial pe fundamentul și în logica contradicției dintre estul comunist și vestul capitalist. Constatăm și azi că dezideologizarea ordinii internaționale nu poate fi parțială, așa cum o fată nu poate fi parțial virgină și parțial gravidă, în timp ce ideologizarea unilaterală a acestei ordini conduce la insecuritate și instabilitate globală.

Rusia, pe de altă parte, are nevoie să invoce „trădarea lui Gorbaciov” pentru a-și justifica revanșa și revizionismul în raport cu unipolarismul american. Dacă Gorbaciov a trădat înseamnă că Rusia sovietică nu a acceptat ordinea post-bipolară și, în lipsa consimțământului său valabil, ea are dreptul de a cere, la nevoie prin forța armelor, revizuirea actualei ordini unipolare și, dacă nu revenirea la situația anterioară actului viciat de trădare, înlocuirea ei cu una multipolară.

Cum propunerea lui Mihail Gorbaciov se limita doar la un simplu armistițiu în cadrul Războiului Rece, de natură a permite negocieri de pace ducând spre definirea consensuală a unei ordini mondiale multipolare (în acest sens vorbea și de „casa europeană comună” ca o Europă reconciliată cu sine în care Germania trebuia să se reunifice și Rusia să se integreze în baza identității sale culturale europene), diplomația rusă s-ar afla pe un teren mult mai solid dacă ar cere acum încheierea tratatului de pace prin care să se pună capăt Războiului Rece, tratat nefinalizat din cauza destrămării URSS (imputabilă loviturilor de stat conduse de Ianaev și Elțân), decât să invoce nulitatea ordinii mondiale actuale la care s-ar fi ajuns prin acordul „trădător” al lui Gorbaciov.

Mihail Gorbaciov nu a fost nici „idiotul util” al Occidentului capitalist nici un Iuda al Orientului comunist. A fost un personaj tragic al unei istorii tragice care a sesizat cursul și verdictul timpului, preferând în locul unui război fierbinte care ar fi implicat inevitabil puterile nucleare (așa cum pare a accepta, dacă nu chiar a dori, azi SUA) sau al unui război civil (precum cel spre care pare a se îndrepta azi SUA), salvarea URSS, transformată în federație autentică de state autonome, și a păcii mondiale, renunțând la ideologizarea relațiilor internaționale și propunând superputerii rivale principale, SUA, lăsată fără „sprijinul” adversarului ereditar sovietic, o nouă ordine globală caracterizată prin multipolarism, echilibru geostrategic, securitate colectivă și cooperare.

Nu orice vis care nu se întrupează este o utopie. Nu orice romantism este semnul naivității. Sunt visuri cutezătoare care au fost ucise de miopia, egoismul și stupiditatea celor care nu le-au înțeles sau nu le-au împărtășit. Pe de altă parte, cei mai mari realiști de azi sunt romanticii de ieri. Fără acești romantici nu ar fi existat progresul.

Dacă Mihail Gorbaciov ar fi greșit prin încercarea de a pune capăt Războiului Rece pe calea unei înțelegeri cu SUA / NATO / CEE, prin renunțarea la dogmatismul ideologic comunist și prin abandonarea doctrinei Brejnev, se pune întrebarea dacă menținerea ordinii interne sovietice și a celei bipolare internaționale, ar fi fost preferabile și posibile. Răspunsul meu este nu. Menținerea status-quo-ului nu ar fi fost nici posibilă, nici de dezirabilă.

Este exact ceea ce dorește să facă SUA acum, în încercarea de a-și păstra cu orice preț supremația în ordinea globală, și putem constata cu ochiul liber că aceasta îi provoacă doar fracturi interne și o implică în seisme internaționale de natură a-i aneantiza influența în definirea noii ordini mondiale.

Dacă este așa și alternativa era războiul (nuclear sau civil) sau pacea, implozia statului sovietic sub presiunea venită de jos sau restructurarea regimului de guvernare condusă politic de sus, înseamnă că nu decizia unei schimbări de profunzime (ajungând până la reforma de sistem) este de reproșat, ci eventual, modul de concepere și administrare a schimbării. Ceea ce am spus atunci (1990-1991) și o spun și acum este că Mihail Gorbaciov (spre deosebire de Deng Xiaoping) s-a înșelat atunci când a crezut că reforma politică trebuie realizată înaintea reformei economice. Opina mea a fost și rămâne aceea că reforma economică și cea politică trebuie să meargă mână în mână, iar dacă între ele apare un defazaj, acesta nu poate depăși anumite limite. Dacă Mihail Gorbaciov ar mai fi rămas la putere câțiva ani, poate că ar fi corijat și corelat ritmul reformelor sale. Nu i s-a dat răgazul necesar și de aceea nu poate fi judecat prea aspru pentru eroarea sa eventuală.

Dezechilibrele economice, financiare și sociale care au apărut în Rusia sovietică (precum și în toate celelalte state ex comuniste) și care au nemulțumit lumea, sunt inevitabile în toate situațiile unor schimbări de sistem. Ele nu sunt vicii ale sistemului, ci fenomene de ajustare, de adaptare la noua ordine, asociate oricărei tranziții. La urma urmelor, să nu uităm că progresul își are de multe ori originea în crize, iar crizele pot fi și modalități de gestionare a istoriei.

Ceea ce a fost tragic, cu adevărat, în cazul Rusiei, al republicilor sovietice și a majorității membrilor fostului bloc sovietic a fost împrejurarea că popoarelor respective li s-a oferit libertatea înainte de a fi învățat cum să o folosească. Aceasta a permis oligarhizarea societăților cu pricina prin acțiunea conjugată a factorilor interni (am în vedere, în specia, pe succesorii structurilor de putere aparținând vechilor regimuri) și a factorilor externi (care au vrut să se asigure astfel de ireversibilitatea pierderii de putere și de coerență a foștilor adversari sovietici). În România acest fenomen a atins paroxismul.

Dacă se poate vorbi despre o anumită naivitate, ea privește credința că revoluția (tranziția de la dictatură la democrație, de la economia de comandă la economia de piață și de la societatea închisă și controlată la cea deschisă și liberă) poate avea loc fără a se recurge la teroare. În România efectele negative ale unei asemenea opțiuni, pioase, desigur, dar perdante, au fost agravate de împrejurarea că, anterior anului 1990, în Partidul Comunist Român nu s-a coagulat un grup reformator oficial din care să se rezulte o stângă democrată post-comunistă, iar Biserica Ortodoxă Română, fidelă tradițiilor ei neimplicare în viața politică, nu a pregătit o dreaptă democrată gata să se afirme în construcția României post-comuniste. În plus, după 1990, instituțiile de forță ale vechiului regim nu au fost sistematic lustrate, în timp ce elitele (intelectuale) vechiului regim, cele mai pregătite pentru administrarea schimbării, au fost risipite inclusiv în încercarea de a decapita politic națiunea română.

Renunțarea la doctrina Brejniev nu a fost rezultatul atașamentului lui Gorbaciov pentru principiul neamestecului în treburile interne ale altor state, ci expresia nevoii de a salva URSS aruncând din nacela internaționalismului comunist balastul statelor satelite, așa cum altădată au procedat națiunile imperiale vest europene cu coloniile lor. El a acționat firesc în favoarea țării sale și în consecință și-a lăsat aliații pe contul lor. Așa cum procedează și SUA astăzi. Pactul de la Varșovia și CAER începuseră să coste URSS mai mult decât îi profitau. De aceea a renunțat la ele.

Dacă nu ar fi renunțat ce ar fi putut face cu ele astăzi?! Putea fi menținută economia de comandă și puteau fi păstrate piețele lumii a treia exclusiv prin mijloace politice? Putea fi continuată cursa înarmărilor în condițiile stagnării brejneviste?!

În fine, trebuie să acceptăm că în România a avut loc o revoluție. Inițial a fost o lovitură de stat amorsată de factori externi (în special din sfera sovietică), care pentru a reuși a avut nevoie de sprijinul unei revolte populare, ușor de provocat în condițiile nevoilor existențiale ale românilor de atunci. Sub presiunea acesteia, încă în noaptea zilei de 22 decembrie 1989, a fost adoptată Declarația CFSN, care a avut un caracter revoluționar. Revoluția propriu zisă (adică schimbarea de sistem) a început și s-a desfășurat cu adevărat ceva mai târziu, ea durând până în decembrie 1991 (când a fost adoptată noua Constituție a României). Prin acțiunea unui grup relativ mic de români (din care am făcut parte), începând din ianuarie 1990, lovitura de stat a fost transformată în schimbare de sistem (adică în revoluție) și procesul schimbării a fost naționalizat / românizat (influența intervenției externe asupra schimbării revoluționare în substanța sa fiind anihilată). Fără Mihail Gorbaciov și fără armistițiul acestuia cu Occidentul colectiv euro-atlantic acestea ar fi fost imposibile.

La finele lui 1991, când în URSS perestroika gorbaciovistă este înlocuită, printr-un șir de lovituri de stat, de secesionismul anarhic elținian, spre deplina satisfacție a Occidentului euro-atlantic, în România revoluția social-democrată este oprită tot prin lovitură de stat și înlocuită cu un regim … gorbaciovist, tot spre satisfacția amintitului Occident. Să fie oare o simplă coincidență?

Că au susținut efectiv sau nu aceste evoluții, este limpede că pentru autoproclamații învingători ai Războiului Rece, „perestroika” și „glasnost” erau mai binevenite într-o Românie aflată pe lista viitoarelor colonii și planificate pentru satelizare, decât în Rusia, destinată de înseși rigorile geografiei să rămână un rival strategic. Așa se face, probabil, că România avea să fie gorbaciovistă după Gorbaciov, înainte de a ajunge legic la băsism și iohannism. Dacă răsturnarea violentă din 1989 s-a consumat în logica gorbaciovistă, restaurația de catifea din 1991, în retrospectivă, pare a fi fost mai favorabilă strategiei euro-atlantice. Așa cum pentru Occidentul capitalist, Gorbaciov a fost un comunist mai convenabil decât Ceaușescu, Elțîn a fost un rus mai convenabil decât Gorbaciov, iar Băsescu un post-comunist mai convenabil decât Iliescu sau Năstase. Așa se scrie istoria.

Gorbaciov nu a trădat, ci a fost trădat, atât de ai lui, cât și de Occidentul colectiv pe care l-a avertizat că, dacă nu se va reforma la rândul său, va ajunge la colapsul în pragul căruia se afla URSS atunci când el a venit la putere. În 1989, când Gorbaciov a propus Americii și NATO un armistițiu, luat de acestea, din prostie sau din șiretenie, drept capitulare, URSS se afla într-o situație similară celei în care se află astăzi SUA (cheltuieli militare exorbitante efectuate în dauna dezvoltării economice și a justiției sociale, criză identitară, stagnare, recesiune, gerontocrație, nervozitate civică, frivolitate geopolitică, fundamentalism ideologic). La moartea lui, previziunea colapsului unui Occident nereformat și vitregit programatic de contraponderea rusă (sovietică) se adeverește. Iar visul său (care includea și ideea „casei europene comune”) nu a murit. Pentru a se întrupa, însă, omenirea va trebui să mai străbată un alt deșert presărat cu sânge, lacrimi și suferințe.

Nu este o moștenire demnă de admirație, dar este un mesaj postum demn de respect. Mihail Gorbaciov nu ar putea fi fericit cu ceea ce lasă în urmă, dar ar avea de ce fi mulțumit pentru a fi încercat, precum și pentru a ști că ruina rămasă nu este imputabilă lui (sau, în orice caz, nu în primul rând lui). Dumnezeu să îi acorde iertarea, dreptatea și pacea pe care le merită!


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii