Mirajul din seringă, magia din vitrină

Ieri, adică miercuri, după ce m-am întors din oraș, m-am pus pe scris, că aveam proaspete în minte câteva imagini despre care aș vrea să vă povestesc. Am ratat multe descrieri din cauză că am zis că las pe mâine și când mă puneam la scris nimic nu se lega. Eu scriu cel mai bine sub impresia momentului, până nu mi se șterg amănunte care dau culoare. Însă, au început ăștia cotcodăceala pe PNRR și am zis să nu ratez, fiind așa o chestiune importantă, vitală chiar, pentru țară și popor. M-am înșelat, mai bine scriam.

M-am dus cu metroul de la Basarab spre Unirii, magistrala 1, prin Grozăvești. La nu știu ce stație, vagonul s-a umplut de puști și puștoaice. Veneau de la școală sau mergeau, era în jurul prânzului. Erau din segmentul 12-16 ani, cei care se vaccinează acum. Am rămas șocată de discuțiile lor, pentru că, da, despre vaccin discutau, despre cât de cool este să te vaccinezi. Pentru ei era un fel de examen de maturitate, fără, însă, a avea un argument științific. Nici măcar medical. Unii, cei mai mulți, spuneau că numai așa vor fi liberi, dacă se vor vaccina. Pe alții îi trecea câte un fior, de parcă se pregăteau să-și piardă virginitatea. Unul, care stătea pe scaun, la margine, nu zicea nimic. „Băi, tu nu te vaccinezi? Vezi că nu mai joci fotbal cu noi”. „Nu vor ai mei”, a murmurat bietul copil. „Băi, dar ce tâmpiți de părinți. Sunt cam înapoiați”. „Vor să te omoare, bro, îți spun eu, nu sunt responsabili”, a sărit și o fată a cărei voce mai păstra încă inocența dialogului cu păpuși. „Băi, hai să-l salvăm, să vorbim cu careva dintre părinți să se dea drept ai lui”, a propus unul. Și de aici a început scenariul. Fiecare venea cu câte o idee, cum să păcălească sistemul sau să-i convingă pe părinți să se dea drept părinții lui. Unul a spus că-i fură buletinul fratelui mai mare. Băiatul pentru care se făcea o strategie ca de război nu zicea nimic. Și-a pus ghiozdanul pe genunchi, s-a pitit după el și de acolo a zis: „Eu vreau, totuși, să mai vorbesc cu mama”.

Atât i-a fost. Au început să îl batjocorească în fel și chip, inclusiv să-l lovească ușor, parcă în joacă. Pe fețele a doi-trei călători se citea uimirea și dezacordul, dar toți ceilalți își vedeau de telefoanele lor.

Și eu și ei am coborât la Unirii. Puștiul a rămas, intenționat, cred, în urmă. Ceilalți, în față, se hârjoneau. Cam gălăgioși și fără să le pese de ceilalți. Intrau în oameni, rădeau, își aruncau ghiozdanele pe jos. La un moment dat, când erau pe scările largi de la ieșire, ei erau în vârf și s-au întors. Puștiul urca singur. „Hai mai repede!”, i-au strigat. „Nu mă așteptați, mergeți!”, a răspuns copilul.

Bref. Nu sfătuiesc pe nimeni ce să facă, părinții sunt cei mai în măsură să decidă pentru copiii lor. Eu sunt vaccinată, însă în legătură cu copiii, am de spus ceva, pentru că m-a afectat personal. Am avut un frate, vaccinat cu vaccinul antipoliomielitic când era în fază experimentală. A paralizat. Asta a însemnat aproape 20 de ani de chin pentru toată lumea. Și-apoi, este foarte ciudat că România este singura țară din Europa care vaccinează această grupă de vârstă.

Lumea din vitrină

Mai târziu puțin am avut ceva treabă pe Calea Moșilor. În fața mea mergea un tată cu doi copii de mână, unul de școală, de 8-9 ani, cu ghiozdan în spate, celălalt, mai mic. Bărbatul era îmbrăcat într-o salopetă, destul de uzată, stropită pe alocuri cu var. Amândoi copiii îi povesteau deodată cum a fost la școală și la grădiniță. El îi mai tempera și le spunea să vorbească pe rând, că nu înțelege. Râdeau cu poftă și, din când, în când, tatăl se apleca și-i pupa pe creștet. Au trecut pe lângă magazine, o cofetărie, dar nici nu s-au uitat încolo.

În fața unei librării s-au oprit. Cel mic arăta mașinuțe și alte jucării, cel mare întreba de cărți. Cu mult calm, omul le povestea, de parcă era vânzător în magazin. Lângă librărie era o agenție de turism cu vitrina plină de afișe colorate, oferte de vacanță. Acest episod m-a înduioșat. Tatăl le povestea despre fiecare țară de pe afiș, iar copiii se bucurau și întrebau curioși, de parcă în clipa următoare urmau să ajungă acolo. Am stat și i-am privit. Toți erau fericiți. Știau că nu-și pot lua nimic din vitrine, știau că nu vor ajunge în locurile, atât de frumoase, de pe afișe, dar asta nu era o dramă pentru ei. Din când în când, tatăl se apleca și îi strângea la piept, iar ei răsăreau de acolo ușor ciufuliți, dar atât de frumoși.