Muzeul trestiilor nedumerite

De când mama vitregă a Albei ca Zăpada a donat oglinda-oglinjoară muzeului de ceară, tot mai mulți își admiră narcisele din sprâncene. Închipuiți-vă ce criză de vanitate i-am cauzat când am întrebat unde sunt intelectualii. M-a trimis la Blaise Pascal, să spună dumnealui de ce i-a catalogat bibelouri.

„Niciodată nu ne pasă de prezent. Rememorăm trecutul; anticipăm viitorul de parcă s-ar târî pe coate și vrem să-l grăbim un pic, sau rememorăm trecutul pentru că stând pe loc ne-am declina repeziciunea zborului. Suntem atât de ignoranți încât ne amestecăm în vremuri care nu ne aparțin fără a acorda atenție vremurilor cărora le pasă”. (Pascal, 1986, p.43)

Dau pagina: “Omul (n. man e tradus bărbat când le convine bărbaților și om când nu le convine) este destul de ticălos încât să se plece în fața bestiilor și să li se închine.“ (Pascal, p.44)

Și totuși intelectualii nu iau atitudine față de inepțiile care au căzut peste țară pentru că străzile put de plebe, iar ei nu vor să-și murdărească papioanele, flanelul, bretelele, botforii, dar mai ales dardanelele. Intelectualii au fost cadorisiți de guverne și amiciții trecute și prezente, trăiesc confortabil carevasăzică. Unde să caut eu niște intelectuali? Deschid site-ul Dilemei vechi, ce îmi mai aduceam și eu aminte din tinerețea-mi târzie. Un site care luptă cu ipocrizia. Parcă aud bătând gongul de la Cotroceni. Pe pagina principală nu se dă un regat pentru un cal, ci se proclamă un dinte împotriva muncii. Cioran s-a ferit de muncă, dar a îmbrățișat suferința, nu huzurul.

Gabriel Liiceanu, dacă i-ar fi păsat de țară, ar fi menținut măcar o editură de stat, cu cărți subvenționate, care să asigure minimul sanitar de cultură. Pe unde trăiesc eu, în diaspora adică, arta contemporană este foarte scumpă. Problema mea e însă calitatea artei contemporane promovate. A unei părți, ca să nu exagerez. Artiștii trebuie să trăiască și ei, în cazul unora urmașii. Nu mi-i permit nici pe unii, nici pe ceilalți. Cumpăr de la anticariate artă a unora duși demult și fără neamuri care să ceară câteva mii de lire sterline ca să-ți dea dezlegare să le traduci o poezie. Genul de literatură și de artiști încurajați de edituri, și nu mă mai refer la domnul Liiceanu sau la editura dumnealui, a ajuns să fie o rușine la adresa dreptului meu de a gândi.

Bibelourile văd România ca pe o Principesă Margareta. România este însă Diana Iovanovici Șoșoacă. Degeaba inspiră bibelourile prafuri și oțet, Diana e imaginea țării în care s-au născut. Diana, o luptătoare după cum îi spune și numele, strigă, urlă după cum se exprimă dumnealor, poate li se sparge porțelanul din dopurile de urechi. Răscoalele și revoluțiile române au țipat, au strigat, altfel dormeați în iminei turcești sau în bocanci cu ghimpi de proveniență germană și astăzi. De cizma muscalului v-ați plâns, mai mult metaforic, dar nici atunci nu ați dus-o chiar rău. În toate orânduirile v-ați învârtit de-o slujbuliță de birou. Nu vă condamn, în fond nu ați studiat de pomană, în privința educării altora, însă, ați cam eșuat. Poate la domniile voastre se tot referă președintele Iohannis când încearcă să se lepede de România eșuată.

Cum vedeți domniile voastre revoluția? O mototoală sâsâită care șușotește pe sub batistă?

Dumneavoastră nu vă place însă adevărul, ci societățile secrete, apartenența la idealuri ascunse, care să vă plaseze deasupra ordinarului. Îmi spunea odată un absolvent de universitate cu blazon că nevastă-sa nici nu realizează că dumnealui face parte dintre, probabil câteva mii, cei mai deștepți bărbați ai planetei.

Intelectualii români par pierduți într-o lume de chivuțe, căutând “Două loturi”.

“D. Lefter nu-și dă seama bine de ce, dar simte o sfârșeală și cade, alb ca porțălanul, pe un scaun lângă cantor, întinzând machinal mâna cu biletele. Bancherul le ia: se uită bine la liste, la bilete, la posesorul lor, și, zâmbind și el fără afectare, zice d-lui Lefter, care ascultă stupid:

-Uite ce e, stimabile: v-ați înșelat … și iacă de unde provine … Dumneata ai … Ciudat lucru, ce-i drept … Cum s-a-ntâmplat! … Al dracului! … Dumneata ai la una tocmai numărul care a câștigat la cealaltă și …

-Și … ce?

– … și viceversa.” (Caragiale, 1985, p.133)

Bibliografie:

Caragiale, Ion Luca, (1985), Nuvele. Povestiri, București, Editura Minerva

Pascal, Blaise, (1986), Pensées, Londra, Penguin Classics