Alegeri locale, rezultate parțiale: – Consilii locale: PSD – 36,26%, PNL – 29,41%, AUR – 9,35% – Primari: PSD – 38,47%, PNL – 32,72%, AUR – 6,29%

Narative bune și narative rele (II)

Atunci când propaganda oficială de la noi, referitoare la războiul din Ucraina, dorește să combată o teză fără argumente, o califică drept „narativ rusesc”. Aceasta este o încercare de a nega tezele prin anti-teze și etichetele prin alte etichete. Există, însă, mai multe narative, nu numai rusești; chiar și acestea din urmă modificându-se în timp. Când noile „narative rusești” coincid cu vechile „narative românești”, care le-au precedat, autorii români devin „trompete moscovite”. Când vechile „narative rusești” devin utile în atingerea scopurilor propagandei oficiale românești (de fapt doar un penibil și servil ecou al propagandei Occidentului euro-atlantic) ele sunt de îndată „naționalizate”; adică, „euro-atlantizate”. Iată motivele care ne împing să cercetăm fascinanta „lume a narativelor”.

„Crizele înghețate”, ca garanție împotriva unui alt iunie 1941

Cam de pe la mijlocul anilor 1990, Rusia (nu neapărat și Președintele Boris Elțin cu camarila sa) și-a dat seama că strategia potrivit căreia acceptase dezintegrarea URSS în schimbul integrării euro-atlantice este sortită eșecului. Occidentul euro-atlantic nu avea intenția de a integra Rusia iar „casa comună europeană”, dorită de Gorbaciov, în care rușilor ar fi urmat să li se rezerve un apartament de lux, nu avea să se construiască. În schimb, privatizarea accelerată a economiei sovietice (supracapitalizate în trecut pe seama vieții austere a cetățeanului rus) prin cooperarea între capitaliștii de pradă occidentali și capitaliștii de tranziție băștinași, lăsa statul fără vlagă economică. Cei dintâi erau interesați în spălarea banilor lor negri, pentru a fi re-exportați apoi ca bani albi, purtători și de avuție națională rusă, iar cei din urmă, scăpați de sub presiunea dictaturii comuniste, erau puși pe acumulare primitivă de capital rusesc scump, pe care apoi să îl exporte ieftin pentru a obține profiturile mari necesare unei vieți de lux în străinătate.

Vorbim și despre vremea când intervenția NATO în Balcanii de vest și politica americană de albanizare a acestora, pentru a-și croi drum spre Marea Neagră și de acolo, pe rutele transcaucaziene, spre Marea Caspică și Asia Centrală, călcau în picioare, odată cu regulile vechiului drept internațional convenit pe timpul Războiului rece, tradiționalele interese strategice ale Rusiei în Europa de Sud-Est. În aceeași perioadă izbucnea, susținut de Occidentul plural, și primul război din Cecenia, care risca să contamineze de spiritul secesiunii întregul Caucaz (am perceput direct o atare tendință în Ingușetia vecină) și să taie rutele petrolului venit dinspre Caspica spre Rusia. Tot atunci, administrația americană își trimitea „consilieri” în Georgia și trecea la amplasarea de baze militare în republicile central-asiatice ex sovietice.
Așa arăta era „marii prietenii americano-ruse” post-bipolare, când SUA intervenea, aproape la vedere, în alegerile ruse, pentru a asigura reînnoirea mandatului lui Boris Elțîn.

În atari circumstanțe, anumite cercuri de putere rusești („factorul intern”) au început, pentru orice eventualitate, să mineze drumurile pe care „lupul euro-atlantic”, pentru moment îmbrăcat în blană de oaie, ar fi putut pătrunde în stâna „oilor ruse” îmbrăcate în blană de lup. Aceasta însemna, crearea unor crize locale cronice, fie active fie adormite, reale sau virtuale (precum cele din Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Abjaria, pe lângă cea mai veche din Nagorno-Karabah) care să țină în șah guvernele țărilor respective sau ale celor vecine. (A se vedea cazul Transnistriei, care găzduiește o întreagă armată rusă și, mai ales, un uriaș depozit de tehnică militară, păstrată mai mult pentru a fi un pumnal de înfipt în spatele Ucrainei, decât un os în gâtul Moldovei). Aceste crize justificau fie o prezență militară rusă pe teritoriul statelor din „vecinătatea apropiată” (ex sovietice), fie intervenția armată în caz de nevoie în acele state. Motivele puteau fi diverse: de la apărarea drepturilor minorității ruse (sau ale altor drepturi ale omului) până la restabilirea păcii în regiune.

Doctrina militară rusă se contura astfel sintetizată în formula „nici un alt iunie 1941”; adică, orice măsură este permisă pentru a nu mai permite un alt atac prin surprindere venit din partea unui aliat aparent care la un moment favorabil lui își dădea masca jos dezvăluindu-și rezervele mentale ostile Rusiei (așa cum făcuse în iunie 1941 Germania nazistă, până atunci parte a Pactului Ribbentrop – Molotov).

Rusia se opune tratatului româno-ucrainean și modificării frontierelor stabilite prin tratatul de pace de la Paris

Iată contextul în care România negocia cu Ucraina tratatul de prietenie, cooperare și bună vecinătate (cunoscut în langajul diplomatic drept „tratatul politic de bază”). Față de perspectiva încheierii acestuia Rusia avea o dublă abordare, oarecum contradictorie. Cel puțin în aparență.

Pe de o parte, s-a sugerat Bucureștiului că Moscova ar prefera ca acest tratat să nu se încheie. Interesul era clar. Fără tratat, așa cum ne-o spusese foarte clar ambasadorul SUA la București, intrarea României în NATO, dar și în UE, ar fi fost imposibilă. Acesta ne mai precizase că încheierea tratatului era doar o condiției necesară, dar nu și suficientă pentru a ne permite accesul în NATO și evitarea rămânerii noastre ca o zonă-tampon între Occidentul euro-european și Orientul ruso-asiatic. SUA ne cerea imperativ să încheiem tratatul, creându-ne tensiuni în relația cu Rusia, fără a se angaja, însă, că va răspunde pozitiv cererilor noastre.

Din perspectiva Moscovei, însă, lipsa unui tratat româno-ucrainean care să clarifice raporturile geo-politice dintre cele două țări vecine, mai mult decât a fi un impediment în calea extinderii NATO (pe atunci abordate cu rezerve la Washington), ar fi lăsat statutul teritorial al Ucrainei într-o dezbatere deschisă nu doar cu privire la frontierele estice, ci și cu privire la cele vestice, nu numai în raporturile cu Rusia (celălalt mare succesor al URSS), ci și în cele cu România. Dacă România nu ar fi convenit tratatul cu Ucraina, Rusia ar fi putut spune, pe lângă faptul că românii sunt „iredentiști” și „revizioniști” (urmărind repunerea în discuție a Tratatului de Pace de la Paris din 1947), și că suveranitatea statului ucrainean, desprins din URSS, asupra teritoriilor sale este discutabilă, nu doar în relația cu Rusia (referitor la Crimeea și Dombas), ci și în cea cu România (referitor la Bucovina de Nord și Herța). Deci nu doar rușii aveau ceva de revendicat, ci și românii. Nu doar față de Rusia fosta RSS Ucraineană avea datorii teritoriale, ci și față de România. Evident, această carte, vizând partajarea Ucrainei, urma a fi jucată la timpul potrivit ca o manevră de ultim recurs, exclusiv în situația în care Kievul ar fi înclinat către o ruptură totală de Moscova și o deplasare către vest, schimbând obediența rusă cu una americană sau / și vest-europeană. Ceea ce s-a întâmplat în perioada 2014-2022, dar în condițiile în care România era deja membru NATO și UE, având un tratat de cooperare și bună vecinătate cu Ucraina.

Pe de altă parte, până la eventuala naștere a momentului optim, mai exact în perioada 1991-1997, Rusia încuraja Ucraina să nu facă nici un fel de concesii cu caracter teritorial României. Evident, Moscova credea că astfel zădărnicește încheierea tratatului ucraineano-român, dar mai ales spera ca într-o formă sau alta (cel puțin în cadrul Commonwealth-ului Statelor Independente) să recupereze Ucraina și nu voia să o găsească diminuată teritorial.

În acest demers, Rusia a găsit întregul sprijin al Occidentului colectiv și cu precădere al fostelor puteri învingătoare în cel de al Doilea Război Mondial. Același ambasador american, înainte pomenit, luând act de încercările diplomației românești de a mai recupera ceva din teritoriile pierdute la finele amintitului război, îmi spunea textual că, dacă România nu poate încheia tratatul cu Ucraina întrucât are „pretenții teritoriale”, ea poate obține teritoriile dorite numai declarând război Ucrainei, situație în care „se va găsi imediat în război cu toată lumea și în primul rând cu SUA și celelalte puteri semnatare ale Tratatului de la Paris.”

Așa se explică și de ce împrejurarea că vechi teritorii românești se aflau în componența RSS Ucrainene (republică sovietică pe punctul de a deveni, pur și simplu, Republica Ucraineană), era pusă pe seama Pactului Ribbentrop – Molotov, deși situația respectivă nu mai avea nici o legătură cu zisul pact, denunțat de Germania nazistă în iunie 1941, odată cu declanșarea războiului împotriva URSS. Declararea Pactului de către Parlamentul României ca fiind „nul ab initio” nu prea avea nici ea sens, întrucât România nu fusese parte a acelei înțelegeri și prevederile ei nu i se aplicaseră niciodată în mod direct. Nimeni nu avea, însă, curajul să spună că teritoriile fuseseră pierdute odată cu pierderea războiului prin voința conjugată a URSS și a aliaților occidentali, sintetizată în Tratatul de Pace de la Paris; tratat având, culmea, ca semnatar distinct și RSS Ucraineană – o ficțiune geopolitică sovietică acceptată de SUA și apoi de ONU. În cadrul negocierilor, ucrainenii ne-au și spus: „noi nu v-am luat nimic; dacă vreți ceva mergeți la Moscova și la Washington.”

Două narative false: „România – stat iredentist” și „România – stat trădat”

Declarația Paramentului României din 1 decembrie 1991 privind referendumul din Ucraina (referendum având ca obiect ieșirea acesteia din URSS) a fost inspirată din punct de vedere strategic, dar a constituit o mare povară tactică, dacă nu chiar o eroare, întrucât a fost dovada pe care s-a bazat „narativul ruso-american” prin care România devenea „stat revizionist și iredentist”. Cu acest narativ avea să se lupte Președintele Emil Constantinescu la Summitul OSCE de la Lisabona, din decembrie 1996, când a făcut mult criticata declarație potrivit căreia „România este gata să facă sacrificii istorice” pentru a normaliza relațiile cu Ucraina. Este meritul diplomației noastre de la acea vreme că totul a rămas la nivelul declarației cu pricina și nici un sacrificiu istoric nu a mai fost făcut.

În schimb, s-a trecut la „narativul rusesc B”: „România victimă a imperialismului ucrainean cărora trădătorii care au semnat tratatul politic de bază româno-ucrainean i-au cedat teritorii fără luptă”. Consimțământul românesc fiind, chipurile, viciat prin trădare, precum și prin violența politică la care se dedase Ucraina, tratatul ar fi trebuit repus în discuție, așadar, cu prima ocazie.

Adevărul era, desigur, cu totul altul. Realizând că, dincolo de relativ îndepărtata perspectivă a intrării în NATO, singura alianță politico-militară existentă în cadrul ordinii unipolare instalate spontan după sabordarea URSS, ea are nevoie să își consolideze securitatea inclusiv în afara acesteia și că, în atare sens, trebuie să aibă în statul ucrainean atât un stat tampon apt a ține cât mai departe la propriu Rusia post-sovietică, oricând susceptibilă a-și redescoperi ambițiile imperiale, cât și o putere prietenă desprinsă de imperiul sovietic, a cărei independență și suveranitate depindeau de ancorarea în solul politic vest-european prin intermediul vecinilor români și polonezi, România a decis să încheie tratatul de prietenie, cooperare și bună vecinătate cu Ucraina, în pofida rezervelor moscovite. Numai așa, printre altele, se putea realiza trilaterala Polonia-România-Ucraina care, prelungită prin trilaterala România-Bulgaria-Turcia și cu spatele asigurat de parteneriatul strategic româno-maghiar, ar fi creat o structură subregională de securitate unind Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Egee.

După ce s-a consultat cu toate partidele politice asupra acceptabilității textului convenit (votul opoziției pedeseriste în Parlament nu a fost decât un gest de ipocrizie populistă, căci la consultările nepublice nu ridicase nici o obiecție), argumentul decisiv în favoarea semnării imediate a fost dat de reprezentanții românilor ucraineni care au cerut finalizarea urgentă a acordului sperând ca astfel să obțină protecția culturală necesară salvării identității lor până când o soluție teritorială mai convenabilă ar fi devenit posibilă. În acest sens tratatul cuprindea, în afara clauzelor existente și în tratatul româno-maghiar cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, și acordul pentru crearea a două euro-regiuni (Dunărea de Jos și Prutul superior / Bucovina) care ar fi adus pe românii din Bucovina de Nord, Herța și Hotin, precum și pe cei din sudul Basarabiei, la o viață comună cu românii din România, fără modificarea frontierelor. Din păcate, guvernele care au urmat nu au pus în aplicare tratatul așa cum se cuvenea. Aceștia sunt iresponsabilii sau trădătorii.

„Narativul rusesc” a înfrânt, însă, această realitate. Pentru infiltrarea lui în mințile românilor au fost puse în mișcare imense forțe mediatice și au fost exploatate în orb unele personalități române cu sincere sentimente patriotice, dar marcate de naivitate și lipsite de cunoștințele minime de drept internațional. Acestora li s-au adăugat, evident, „conservele” ascunse de mult timp prin cămările Ministerului de Externe.

Narativului respectiv i-a suflat vânt în pânze și un cunoscut istoric care, fără să fi citit tratatul și fără să fi cunoscut dedesubtul negocierilor (avea să recunoască aceasta mai târziu) a deplâns încheierea lui, descriind-o ca fiind unul dintre cele mai nefericite evenimente din timpul vieții sale. Evident, nici un istoric serios nu putea susține că în 1997 România cedase teritoriile pierdute în 1947 (sic!), dar celui la care mă refer i se băgase în cap că dacă România rămâne în dispută cu Ucraina, în loc să se transforme într-o punte pe care aceasta să meargă spre Occident, Rusia le va lua ucrainenilor teritoriile românești și ni le va restitui nouă.

Teritoriile nu le-am recuperat și nimeni nu era dispus să ni le restituie (toți se gândeau cu groază că dacă România recuperează ceva se va declanșa o reacție în lanț în cadrul căreia Polonia va cere de îndată Galiția, iar atunci Germania va cere și ea restituirea Sileziei date polonezilor în schimbul Galiției, etc. și toți, inclusiv polonezii, presau să nu o facem), dar aplicarea tratatului cel puțin pentru protecția românilor ucraineni a fost mereu afectată de atmosfera proastă construită artificial în jurul său în România, cu ucrainiano-fobia aferentă.

Partenerii americani nu au combătut acel narativ rusesc, ci l-au preluat pentru a spune că ce a fost „cedat” a fost „cedat” pentru totdeauna, iar ca recompensă România a primit accesul în NATO și UE, adică mai multă prezumtivă securitate și prosperitate. Așa se face că, la izbucnirea războiului americano-rus din Ucraina, este îndoielnic dacă România se bucură de securitate și prosperitate, dar este cert că societatea românească este fracturată, pe lângă alte cauze de dezbinare, între rusofobi, care nu mai uită să îl blesteme pe Molotov, și ucrainofobi, care vor dărâmarea frontierelor stalinisto-hrușcioviste și urăsc neobanderismul lui Zelenski. În falia care separă cele două grupuri au căzut și declarațiile profesorului Andrei Marga, precum și strădaniile celor care nu cred și nu acceptă că granițele pot fi modificate cu tancul ori că minoritățile au dreptul la autodeterminare prin secesiune, dar care se opun escaladării actualului război și cer căutarea păcii pe calea unei conferințe internaționale a tuturor puterilor interesate. Printre aceștia mă număr și eu.

Cum se poate ajunge acum la pace în același timp ținând seama de realitatea raportului de putere între părțile interesate și respectând principiile de drept internațional? Cum să găsim o soluție care să nu nege nici faptul împlinit nici sentimentul dreptății, conciliind principiile cu pragmatismul? Iată sfidările momentului pe care prea puțini sunt doritori să le ia în considerare!
În acest context ce posibilități are România de a-și vedea promovate interesele naționale legitimate din punct de vedere istoric, moral și demografic? Iată sfidarea românească!

(Va urma)


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Narative bune și narative rele (II)”

  • ” a economiei sovietice (supracapitalizate în trecut pe seama vieții austere a cetățeanului rus) ”
    auuuuuuuuuu
    -d-aia „s-a trecut” la „comunismul cu fata umana”,
    ca sa semene cat de cat cu capitalismul..ala pare aproape umanist.

    „Evident, nici un istoric serios nu putea susține că în 1997 România cedase teritoriile pierdute în 1947 (sic!), dar celui la care mă refer i se băgase în cap că dacă România rămâne în dispută cu Ucraina, în loc să se transforme într-o punte pe care aceasta să meargă spre Occident, Rusia le va lua ucrainenilor teritoriile românești și ni le va restitui nouă.”

    -se refera la „istoricul serios”.

    daragoi tavarishce:
    -noi nu facem abstractie de „continutul etnic” al teritoriilor!
    (urss nu a „disproportionat” jidovii)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *