Nedumerire juridică

M-a sunat zilele trecute și a insistat să-i acord o consultație. În cele din urmă am acceptat, curios să aflu pricina frământării mai tânărului meu coleg de breaslă. Din clipa în care i-am deschis ușa, mi-am dat seama că voi avea o discuție interesantă, prea îi scăpărau ochii oaspetelui abia ieșit din stagiatură. Mi-a explicat, pe îndelete, că un client i-a cerut să pună în executare o hotărâre civilă definitivă, însă el ezită, de teamă să nu pățească asemenea avocatului Roșu. Așa am priceput și rostul întâlnirii noastre.

― Păi, în cazul ăsta ar trebui să-i chemați pe judecătorii care au pronunțat decizia și să-i întrebați dacă soluția este legală, i-am sugerat cu tonul cel mai serios.
― Glumiți, nu? m-a privit neîncrezător.
― Deloc, principiul egalității de arme între acuzare și apărare vă dă acest drept, există deja și precedentul judiciar, doar ce ați pomenit cazul.

― Cum să vină un judecător la cabinetul unui avocat ca să-i ofere astfel de lămuriri? Să ne păstrăm simțul ridicolului…
― Mda, aveți dreptate și de aceea cred că e mai simplu să mergeți dumneavoastră la ei, solicitați să vă primească în audiență, nu-i nimic ilegal, mi-am continuat sfatul.
― Zău că râdeți de mine! Mă vor lua în șuturi când le voi spune motivul, nu ține.

― Atunci, duceți-vă direct la procurori și rugați-i să pună în executare hotărârea. Ei îi vor cita pe onorabilii care au pronunțat decizia și-i vor interoga ca la carte. „Acum, reevaluând situația factuală și probele, vi se pare că este legală hotărârea?” va suna întrebarea-ghiulea, iar inamovibilul, băgat în corzi, va răspunde așijderea olteanului din tren, din bancul acela nemuritor – „Aveți bilet?” „Nu prea”. Deci, nu prea e legală, domnule anchetator. Sau, nu e prea legală. Și se va consemna ca atare. Oricum, în lumina jurisprudenței recente, aș propune noului legiuitor să promulge un act normativ, cu articol unic, prin care să stabilească imperativ ca toate executările, în penal și în civil, să fie efectuate doar de către parchet. Punct!
― Iarăși mă luați în tărbacă, m-a întrerupt tot mai iritat confratele musafir.
― Deloc. S-ar statua un cadru legal clar și fără interpretări care insultă minima inteligență juridică. Iar cu ocazia procedurii de executare, procurorii vor verifica și legalitatea și temeinicia fiecărei hotărâri, ce căi extraordinare de atac! Ca să nu mai fie dubii…

― Mă sperie viziunea pe care mi-o împărtășiți, nu vă supărați… Și cu statul de drept cum rămâne? Că la facultate ne-au împuiat capul cu noțiunea asta.
― Nu tot ce vi s-a predat acolo se aplică în practică, să țineți minte cât veți trăi vorbele lui Thomas Hobbes: „Societățile cele mai longevive și mai puternice nu se bazează pe bunăvoința pe care o au oamenii unii față de ceilalți, ci pe frica pe care o resimt unii față de alții”! Dintotdeauna, statul este acaparat, pe cale democratică ori nedemocratică, de un grup de indivizi, a căror principală preocupare constă în stabilirea unei alte ordini de drept. Dreptul lor, desigur! Uneori, statul de drept servește tocmai la răspândirea fricii în societate…
― Dar societatea noastră nu este dintre cele puternice!

― Important este ce i se zice, iar gorniștii aciuați pe la curtea guvernanților au grijă să alinte gloata cu acest adjectiv amețitor și să-l ambaleze în lozincile ce preamăresc Europa unită.
― Bine, bine, și eu ce fac cu hotărârea, cum o execut?
― Tocmai ce v-am deslușit, chiar nu înțelegeți? Succes !

Tânărul m-a fixat nedumerit și-a strâns nervos hârtiile de pe masă, între care și decizia buclucașă, și le-a rupt pe toate în fața mea, apoi a părăsit încăperea.