Nepotolitele patimi ale Omului

Arghezi despre Rusia sovietică. În România lui 1935 se discută includerea avortului ca infracţiune în Codul Penal. Arghezi consideră măsura îndreptată împotriva mersului normal al vieţii. Pentru a fi mai convingător, în tableta „Avortul” din „Adevărul literar şi artistic”, din 3 martie 1935, el trimite la o realitate din Rusia sovietică:

„La Odessa, în regimul bolşevic, municipalitatea, care prin partea locului pare să fie şi autoritate executivă, s-a scîrbit atît de mult de invazia pe trotuare a urinii, încît a lăsat o ordonanţă penală, afişată în tot oraşul. Cine va mai fi prins cu faţa întoarsă pe stradă, în anumit fel, va fi împuşcat fără judecată. Căci nici comuniştii n-au ajuns la acea perfecţiune ideală de a suprima detestabilele obişnuinţi ale rinichiului şi ale vezicii şi probabil că însuşi domnul Stalin, care subt toate celelalte raporturi înfăţişează puritatea infailibilă, practică detestabila infirmitate a sculării de cîteva ori pe zi de la biuroul dumisale din Kremlin şi a trecerii într-o încăpere, poate că nu cu totul scutită de miros.

Ordonanţele se fac cu acelaşi material ca şi legile, şi sunt în toate regimurile mult mai uşor de construit decît o vespasiană. Cîţiva studenţi, usturaţi de o inexorabilă necesitate, treceau, pe înserat, prin Odessa şi au luat poziţie în dreptul unui zid. Erau parcă vreo şase inşi aşezaţi la rînd. Şase gloanţe de carabină iau dat numaidecît peste cap. Sîngele le-a curs în acelaşi timp cu urina şi poate că murdăria a fost şi mai mare. Desigur că autoritatea sovietică a sporit simţitor pe urma energicului act. Dar de asta are omul nevoie? Să întreţie magnificienţa unei forţe devastatoare şi prestigiul unei poliţii care ştie să tragă la ţintă precis? Pentru atîta lucru se face o revoluţie şi o primenire de sisteme?”.

*

De la aristocrată la țărancă. La vremea apariţiei sale, romanul Cronică de familie a lui Petru Dumitriu a fost salutat de către proletcultişti drept o denunţare a trecutului burghez. Critica exploatării capitaliste era una din condiţiile de esenţă ale literaturii realist-socialiste. Orice proză dedicată perioadei anterioare lui 23 august 1944 trebuia să conţină un atac virulent la adresa lumii înalte din această perioadă, la adresa instituţiilor României moderne. Era Cronică de familie aşa ceva? Incontestabil, nu. Petru Dumitriu e nu numai un mare romancier, dar si un mare gînditor al condiţiei umane. În viziunea sa, omul, indiferent de locul ocupat pe scara socială, e mînat de aceleaşi patimi. Dincolo de strălucirea veşmintelor, a decorurilor şi atelajelor, dincolo de cuvintele mari, se ascund nevoile etern-umane, cărora le suntem supuşi cu toţii, de la rege pînă la ultimul pălmaş. Acest scepticism fundamental străbate întreaga operă a lui Petru Dumitriu. Chiar şi într-un roman scris în străinătate şi consacrat civilizaţiei vestice, Extremul Occident, prozatorul surprinde, dincolo de maşinăriile moderne, de luxul societăţii de consum, nepotolitele patimi ale omului. Sub semnul acestei viziuni, Cronică de familie se distinge prin neiertătoarea cruzime cu care romancierul surprinde dedesubturile etern-omeneşti ale personajelor din înalta societate. Aristocrata cea mai cultivată nu diferă, prin ascultarea oarbă a patimii carnale, de ţăranca analfabetă. Critica proletcultistă a vremii a blagoslovit Cronică de familie ca fiind un instrument major în educarea revoluţionară, antiburgheză a cititorilor.

Adevăratele sensuri ale cărţii erau deturnate. Culmea e că acestei pervertiri îi cade victimă însuşi Petru Dumitriu. Luînd în serios eticheta de critică a trecutului burghez, pusă romanului de estetica proletcultistă, prozatorul îi expediază lui Geo Şerban, în 2 iunie 1993, cu prilejul retipăririi la Editura Fundaţiei Culturale Române, o scrisoare în care pune viziunea sa crudă asupra înaltei lumi interbelice pe seama presiunii comuniste. Ceea ce reprezintă esenţa filosofică a cărţii trece în ochii scriitorului drept o concesie gravă făcută epocii:

„Trecutul trebuia descris în culori întunecate. Le-a avut, dar a avut şi lumină. Aspectele luminoase erau interzise. Boierimea română şi clasa mijlocie cuprindeau şi oameni buni, nobili, generoşi, uneori admirabili. Interzişi. Monarhia a fost întemeiată de un om profund respectabil şi continuată de un al doilea, care şi-a sacrificat tradiţia şi originea germană a dinastiei, pentru a conduce ţara în război, la victorie şi la unire. Toate astea erau teme interzise”.

Dacă n-am şti că aparţin lui Petru Dumitriu, am pune aceste rînduri pe seama unui obscur publicist anticomunist. Grija marelui scriitor de a evita eventualele critici postdecembriste, pentru viziunea sa ascuţită asupra boierimii române, e admirabilă în planul politicii. În planul literaturii, e catastrofală. Petru Dumitriu n-a scris în Cronică de familie despre boierii „nobili” şi „generoşi”, despre „omul profund respectabil” care a fost Carol I, nu pentru că i-ar fi interzis comunismul, ci pentru că, prin viziunea sa despre lume, el n-avea cum să scrie altfel. Sunt aproape sigur că cititorii de azi, mult mai pricepuţi într-ale literaturii decît îi crede marele prozator, îşi vor da seama de acest adevăr. Prudenţa lui Petru Dumitriu se va dovedi astfel inutilă.