Nichifor Crainic despre români: „Ne place mai mult să glumim decît să gîndim”

Superficialitatea inteligenței noastre. Fișînd volumul Întîlnirea unui român cu țara, reunind omagiile aduse lui Stelian Popescu la sărbătorirea de la Arenele Romane din 11 octombrie 1936, pentru prefața la Predică în pustiu, descopăr în Lămurirea de început, semnată de Nichifor Crainic, peste observațiile mustrătoare ale scriitorului la psihologia poporului român. Prima se referă la superficialitatea inteligenței noastre, ascuțite, de altfel, dar total lipsită de seriozitate:

„Noi, Românii, sîntem un neam inteligent; ba chiar foarte inteligent. Dar inteligenţa noastră nu are un caracter constructiv, ci unul distractiv. Ne place mai mult să glumim decît să gîndim, mai mult să pismuim decît să înţelegem, mai mult să dispreţuim decît să iubim. Inteligenţei noastre îi lipseşte acea doză de seriozitate, dacă nu de maturitate, neapărat trebuincioasă pentru adîncirea lucrurilor, pentru pătrunderea înţelesului lor moral, pentru deosebirea celor bune de cele rele şi pentru rînduirea lor în scara de valori călăuzitoare ale vieţii. Trecem cu uşurinţă peste omul cinstit şi ne oprim cu admiraţie în faţa ticălosului. Dispreţuim strădania îndelungă în folosul obştesc şi rîvnim la «loviturile» aventurierilor cari ajung peste noapte din pierde-vară magnaţi ai banului şi ai vieţii noastre publice, ― uitînd, fireşte, că toate aceste «lovituri» se fac pe socoteala unui neam întreg.”

În același text dau peste denunțarea unui alt nărav autohton, dezastruos pentru cultivarea valorilor autentice. E vorba de neputința de a aprecia o personalitate la adevărata-i valoare abia după ce moare:

„Sînt atîția bărbați de seamă care au trăit printre noi, și-au ars puterile vieții în rugul unei misiuni naționale și nu le-a fost dat să audă cuvîntul recunoașterii decît din cerul de dincolo de mormînt. Cu calitățile și defectele sale, Românul desconsideră în viață pe cei aleși din neamul lui, ca să-i preamărească abia după stingerea din urmă.” (Întîlnirea unui român cu țara, Tipografia Universul, București, 1936).

*

Oamenii simpli nu trăiesc Istoria. De la Carrefour am cumpărat mai multe cărți. Prima și cea mai importantă: Stalinismul de fiecare zi. Viața cotidiană în Rusia sovietică a anilor 1930, de Sheila Fitzpatrick, variantă românească tipărită de Corint în 2016 a cărții Everyday Stalinism: Ordinary Life in Extraordinary Times: Soviet Russia in the 1930s”, Oxford University Press, 1999. Textul publicitar de pe ultima copertă e incitant în materie de cumpărare:

„Sheila Fitzpatrick și-a asumat cu îndrăzneală să schimbe perspectiva asupra modelului totalitar, oferind în această lucrare clasică o interpretare provocatoare, «revizionistă». Autoarea descrie modul în care cetățenii sovietici au încercat să ducă un trai obișnuit, în condițiile neobișnuite ale regimului stalinist”.

Eu nu cred că cetățenii doar au încercat. Cetățenii chiar au trăit. Sîntem tentați să considerăm că în momentele mai aparte ale Istoriei, toată lumea făcea Istorie, inclusiv curva de la bordel. Cărțile despre După Waterloo arată că trupele englezești treceau spre Paris prin sate franțuzești care-și duceau viața lor mornă, fără a ști că Împăratul pierduse partida.

Cumpăr cartea convins că voi citi o întreprindere de înțelegere a vieții și nu una de violentă propagandă anticomunistă. De altfel, după ani întregi de manipulare anticomunistă, cred c-a venit timpul și în România să scriem despre epoca comunistă cu obiectivitatea cu care am scrie despre Epoca romană în Istorie. Am mai cumpărat: Aleksandr Pușkin, Dama de pică și alte proze, cu strîngerea de inimă dată de îndoială că marele poet e și bun prozator și Saltîkov Șcedrin, Domnii Goloviov, roman satiric. Pe Șcedrin sînt sigur că l-am citit în varianta Opere complete. Nu-mi amintesc să fi citit și un roman cu acest nume. Ținînd cont însă de memoria mea proastă, nu-i exclus să-l fi citit. Vom vedea la lectură.

*

De ce nu-mi place Waterloo. Ajuns acasă la București, în cadrul Operațiunii Trebuie să scriu despre Waterloo, caut prin bibliotecă volume despre Napoleon, mai precis despre Napoleon la Waterloo. Pare ciudat, dar nu-mi fac prea mare plăcere scrierile despre Waterloo. Napoleon e unul dintre personajele mele preferate. La Waterloo, Napoleon a fost învins. A citi despre Waterloo e pentru mine ca și cum aș revede un film trist în care eroul moare la sfîrșit, fără ca măcar să facă dreptate. Dintre cărțile rostuite pe cele două rafturi din dulapurile cu istorie universală, optez pînă la urmă pentru unul dintre volumele lui Max Gallo, adică volumul trei al trilogiei Napoleon. Volumul poartă titlul Lʼimmortel de Sainte-Helene. Indiscutabil, paginile despre Waterloo nu pot fi decît aici; după bătălie Împăratul fiind condamnat la exil pe insula cu pricina. Culcat în pat, în așteptarea somnului, citesc doar paginile despre Waterloo, deși – abia acum îmi dau seama – habar n-am de întîmplările de după Înfrîngere, Capitolul despre Waterloo se intitulează Mă ofer ca sacrificiu urii inamicilor Franței. 12 iunie 1815- 15 iulie 1815.