Un nou capitol (doar cîteva pagini!) din Nicoară Potcoavă, citit dimineaţa, înainte de a mă apuca de lucrul propriu-zis. Ca şi în cazul cărţilor lui Mihail Bulgakov, e vorba de o lectură-drog, atît din plăcere, cît şi din credinţa că voi avea astfel un imbold de a scrie mai departe.
Aş fi putut da gata Nicoară Potcoavă în doi timpi şi trei mişcări.
N-am făcut-o.
M-aş fi lipsit de trăirea unică, pe care mi-o dă contactul cu un scriitor preferat, precum Mihail Sadoveanu.
E ca şi în cazul unei prăjituri, a cărei felie ultimă şovăi s-o înghiţi, conştient că te vei văduvi astfel de o mare, imensă plăcere.
Îmi notez, pentru a dezvolta mai tîrziu, un gînd.
Nicoară Potcoavă se vrea reluarea Conducătorului tip din Fraţii Jderi. Ca şi Ştefan cel Mare, Nicoară Potcoavă îşi supune dramatic pornirile sentimentale pentru a-şi putea îndeplini idealul social-politic.
În contextul lui 1952, cînd apare romanul, străşnicia lui Nicoară Potcoavă riscă să fie suspectată ca efect al voinţei lui Sadoveanu de a înfăţişa un bolşevic, un om de oţel avant la lettre.
Impresia puternic aţîţată şi de exagerarea iubirii faţă de Ilinca, fata trădătorului Ieremia.
Nicoară Potcoavă se zbuciumă prea tare la amintirea unor clipe de întîlnire pasageră fără nici o conotaţie erotică.
Mihail Sadoveanu ține să ne convingă că Nicoară Potcoavă își stăpînea furia cărnii.
Cum îi stă bine nu numai lui Ștefan cel Mare, dar și lui Iosif Vissarionovici Stalin!
Lasă un răspuns