Nu-i nicio bucurie să fii Neghiniță

Fiecare dintre noi, în copilărie, atunci când citeam o poveste ne lăsam purtați de imaginație și alunecam în visare dorindu-ne să fim măcar unul dintre personaje. Eu îmi amintesc, cu mare plăcere, o poveste a lui Delavrancea, „Neghiniță”. Un om cât o neghină care se strecura în urechile oamenilor și le citea gândurile. Mi-aș fi dorit să pot să fiu, măcar o zi, Neghiniță. Anii au trecut, am uitat că aveam așa o dorință ciudată, care oricum nu mi-ar fi fost de nici un folos, dar în imaginația fantastică a copilăriei mi se părea ceva minunat.

Și uite cum, fără să vreau, am fost, pentru câteva minute, personajul copilăriei mele, dar să nu credeți că am intrat în urechea cuiva, ci pur și simplu m-am așezat la o coadă la supermarket.
Da! Cum mereu sunt pe fugă, cum alerg între două joburi, mamă, femeie în casă, grădinar etc, am intrat repede să fac mici cumpărături. Ce-i drept, era o oră cam aglomerată, de vârf, când lumea iese de la serviciu și face cam ceea ce făceam eu. În fața mea, la rândul format, două doamne bine îmbrăcate, cu aspect de intelectuale și înaltă ținută morală. Mi se păruse că mi-am mai auzit numele rostit în timp ce scormoneam rafturile magazinului, dar mi-am zis că e de la oboseală. Și, la naiba, nici nu am un nume așa comun!

Și cum stăteam la rând, doamnele și-au continuat discuția despre mine și munca mea. Una dintre ele, conciliantă, deloc agresivă, însă cea de a doua, care se erija în prietenă cu mine și pe care o întâlnisem cu câteva zile în urmă, îi explica cu mult patos tot ceea ce i-am povestit eu și că ea deține adevărul absolut, iar eu sunt… nici nu vreau să mă mai gândesc.
Și-au pus cumpărăturile de pe bandă în sacoșe, au continuat discuția cu febrilitate și au ieșit, dar s-au oprit și în fața magazinului de povești.

Am ieșit, recunosc, cu picioarele tremurându-mi de nervi, am zis să trec peste moment, însă nu m-am putut abține și m-am oprit în dreptul lor. Am salutat politicos și am întins mâna să mă prezint celei la care mă confesasem cu câteva zile în urmă. Am văzut cum chipu-i devine livid, apoi se face grena, am zâmbit și am plecat cu un imens sentiment de furie amestecată cu repulsie și milă, de oroare și chiar greață.

Ajunsă acasă, aș fi vrut să povestesc alor mei, însă eram atât de scârbită încât nu puteam articula o vorbă. Mă frământ de vreo trei zile dacă să relatez acest episod, petrecut la început de săptămână, am ezitat, dar am zis, totuși, să scriu. Este vorba despre acest cuvânt, nelipsit al zilelor și al vieții noastre: bârfa.

Toți bârfim, fără să vrem sau intenționat, pentru că ne face plăcere. Dar, de la a relata un aspect căruia îi mai poți adăuga o floricică să pară mai chic, până la a ponegri este totuși o mare diferență.
Pentru mine, nu este durere mai mare în suflet decât denigrarea sau relatarea unor neadevăruri despre mine sau despre lucruri și fapte ce nu le-am făcut.

Este minunat să fii în centrul atenției, spun unii, chiar și cu o reputație scandaloasă decât în anonimat.
Nu pot fi de acord cu asta. Pentru că nedreptatea pe care o facem atunci când rostim neadevăruri despre alți oameni poate lăsa urme adânci, cicatrici ale sufletului ce nu se vor mai vindeca niciodată.

Bârfa, ca fapt divers, un fel de jurnal de cancan, o pot înțelege ca pe dorința de a fi la curent cu ceea ce se întâmplă în comunitate. Acest tip de bârfă este oarecum inofensiv și o facem majoritatea dintre noi.

Însă, oamenii ce au o stimă scăzută de sine și un profund sentiment de inferioritate, pe care îl ascund cu remarci răutăcioase față de oricine se evidențiază prin ceva, găsesc în bârfă reglarea propriului complex de inferioritate, denigrând pe cine au la îndemână, chiar și în necunoștință de cauză.

Voluptatea de a bârfi a acestora se transformă apoi în povești senzațional de răutăcioase, chiar mizere. Dorința aceasta o întâlnim, cred, la persoanele avide de atenție, care au impresia că sunt buricul pământului.

Aceștia pleacă de la un sâmbure de adevăr și croșetează povești ireale, ce nu au nici o legătură cu cel bârfit. Le împing în grotesc și minciună, pentru că, poate, asta este hrana sufletului pentru ei, poate asta le creează satisfacția și încărcarea cu energie și îi face să se simtă importanți și puternici.

Sunt alegerile lor, însă alegerile lor rănesc suflete, iar nepăsarea cu care ar trebui să-i tratezi nu este decât de suprafață, deoarece te afectează. Te defăimează în fața altora care, până ajung să te cunoască, se lasă vrăjiți de poveștile generos pigmentate cu neadevăruri.
Să nu vă doriți să fiți Neghiniță, nici măcar involuntar. Nu e magie, nici miracol, e doar trist!