Campania electorală pentru alegerile locale şi europarlamentare din data de 9 iunie începe vineri,10 mai, şi se încheie în 8 iunie. Campania în audiovizual se va încheia în 7 iunie

Nu luați numele reîntregirii în deșert!

Neliniștile reale care bântuie tristul sfârșit de lume prăvălit în viețile noastre au fost, în mod surprinzător (era să scriu suspect), străfulgerate de un eveniment cu adevărat nefericit: intrarea doamnei senator Diana Șoșoacă în tematica reîntregirii naționale precum elefantul în magazinul de porțelanuri. Doamna Șoșoacă cere Parlamentului, „organul reprezentativ suprem al poporului român”, să legifereze denunțarea Tratatului de pace de la Paris (1947), ieșirea din tratatul politic de bază româno-ucrainean din 1997 și recuperarea prin forță („anexare directă”) a teritoriilor istorice românești „cedate” în urma înfrângerii din al Doilea Război Mondial. Demers căruia guvernul ucrainean i-a răspuns misterios de prompt și de vehement, și care a pus într-o nedorită și păguboasă defensivă toate forțele patriotice și pseudo-patriotice românești. Aceste reacții sunt motivul pentru a face lumină asupra unei inițiative în principiu nobile, dar altminteri derizorii întrucât este excesivă și nefundamentată din punctul de vedere al stării de fapt și al dreptului internațional.

ORDINEA INTERNĂ ȘI ORDINEA INTERNAȚIONALĂ

Cel puțin în punctul de plecare al analizei mele îi ofer Dianei Șoșoacă prezumția de bună credință. Pornesc de la premisa că inițiativa sa a fost determinată de sincere sentimente patriotice care nu au nimic de a face nici cu vreo intenție politicianist-electoralistă nici cu vreo legătură vinovată ori exploatată în orb cu interese străine și servicii de informații ale altor state, așa cum s-a afirmat deja.

Odată făcute aceste precizări, afirm că inițiativa doamnei Șoșoacă este la fel de nefericită, ca și reacția ministerului de externe ucrainean.

Din punctul de vedere al statului român, al ordinii publice din România, libertatea de opinie este garantată. Această garanție este cu atât mai sacră cu cât se referă nu la un simplu individ, ci la o persoană care se exprimă în numele a mii sau zeci de mii de cetățeni electori. O asemenea persoană, potrivit Constituției române, în virtutea mandatului său popular, are și dreptul de inițiativă legislativă. O astfel de inițiativă nu angajează, însă, statul român, până când nu a fost adoptată de reprezentanța națională, Parlamentul țării, promulgată de Președinte și publicată în Monitorul Oficial.

Până atunci, un proiect legislativ al unui parlamentar român este un act perfect legitim, cu relevanță numai pentru procedurile legislative și procesele politice interne, care nu amenință pe nimeni și nimic. Dacă acesta are ca obiect politica externă a României, atât timp cât nu a devenit lege și nu a căpătat putere obligatorie în raport cu instituțiile chemate să o aplice, el nu angajează statul român și, prin urmare, nu afectează cu nimic raporturile dintre România și alte state.

Dintr-o atare perspectivă și într-un asemenea context reacția ucraineană este inacceptabilă. Această reacție și-ar fi găsit justificare numai dacă proiectul ar fi fost asumat de Parlament și astfel România ar fi decis, respectiv guvernul român ar fi fost obligat să recupereze prin forță teritoriile pierdute în 1947. Abia atunci ne-am fi aflat pe terenul relațiilor dintre statul român și cel ucrainean. Abia atunci o luare de poziție a Ucrainei față de pretențiile României nu ar fi fost un amestec în afacerile interne ale acesteia. Altminteri Ucraina nu are nici un drept să intervină în procesele legislative din România și în dezbaterile politice parlamentare de aici.

Evident, dacă la orizont a întrevăzut un pericol potențial (să facem deosebirea între „pericol” și „amenințare”), diplomația ucraineană ar fi putut interveni pe lângă Guvernul român spre a îl evita. La rândul său, acesta, prin intermediul partidului / partidelor de guvernământ, ar fi putut face demersuri în Parlament pentru ca proiectul legislativ să nu fie adoptat ori să fie adoptat cu amendamente.

O asemenea abordare exclude, însă, amenințările și etichetările depreciative la adresa parlamentarului autor al proiectului de lege. Guvernul român este obligat să îl protejeze pe acest parlamentar, respingând convingător amenințările și etichetările respective. Cu atât mai mult în speță, când a o califica pe doamna Șoșoacă și inițiativele sale ca amenințare efectivă, fie ea și indirectă, la adresa securității Ucrainei este, în mod evident, ridicol.

În ordinea internă românească Ucraina nu are nici un drept de a interveni. În ordinea internațională Ucraina nu are (încă) nimic de reproșat României. Iată, însă, că primul efect al propunerii legislative lansată cu maximum de decibeli de Diana Șoșoacă este acela de a pune în contul politicii externe românești, și așa hiper stresată, obligația de a o apăra (fără nici un profit național real) în fața unui abuz (inutil) al politicii externe ucrainene.

„DREPTURI JURIDICE” ȘI „DREPTURI ISTORICE”, INTEGRITATE TERITORIALĂ ȘI AUTODETERMINARE

Pe de altă parte, Ucraina trebuie să înțeleagă că orice țară care a pierdut teritorii și populație într-un război, este îndreptățită să dorească recuperarea lor și reîntregirea națională. În ciuda a ceea ce cred unii sau alții, România nu a renunțat niciodată la acest ideal, la această obligație morală și la acest drept de destin istoric.

Tratatul de pace de la Paris din 1947 nu a fost și nici nu și-a propus să fie un act de dreptate, ci un produs geopolitic rezultat dintr-un calcul privind securitatea colectivă (în principal în emisfera nordică) într-un context caracterizat de un anumit raport de putere. Ceea ce s-a urmărit și s-a obținut în special a fost garantarea păcii prin crearea unui echilibru stabil de putere între actorii spațiului european. România a acceptat și s-a angajat, nu fără durere, să respecte acordul asupra respectivului produs, inclusiv dintr-un dublu sentiment de responsabilitate față de propriul popor și față de celelalte națiuni europene și transatlantice, printre care și cea ucraineană. Acesta este cadrul juridic în care ne mișcăm după 1947 și revizuirea lui, deși nu imposibilă, nu poate avea loc oricum și oricând, întrucât fără pregătirea necesară și într-un moment nepotrivit este în măsură să creeze tulburări generale și pagube mai mari decât câștigurile preconizate.

Cele afirmate mai înainte nu înseamnă că statul român, atât timp cât este suveran și demn de acest nume, fie el și națiune civică, ar fi putut sau ar putea face tranzacții cu suflete de români sau teritorii românești. Nu are dreptul să o facă.

Cuvântul tranzacție are, însă, două înțelesuri. În limbaj economic el acoperă orice transfer consensual de drepturi, cu titlu oneros sau gratuit. În limbaj juridic se definește ca un acord menit să stingă sau să evite un litigiu. O tranzacție prin care România ar ceda drepturi suverane fără o contrapartidă corespunzătoare este inadmisibilă. Una prin care se pune capăt unei dispute, pentru a scăpa națiunea de efectele prejudiciabile ale acesteia asupra interesului național în ansamblul componentelor sale, este o expresie a înțelepciunii politice. Aceasta nu înseamnă renunțarea la drepturi, ci redefinirea drepturilor într-un context schimbat, precum și păstrarea capacității de a le exercita eventual prin mijloace diferite de cele tradiționale / standard.

Când România a primit teritorii aflate anterior sub o altă jurisdicție suverană, la finele Primului Război Mondial, ea și-a câștigat dreptul sub două condiții: 1. ca majoritatea locuitorilor acelor teritorii să își asume identitatea etno-culturală română; 2. ca să asigure comunităților etno-culturale minoritare șanse și condiții de viață egale cu cele ale majorității, astfel încât statul să fie civic, iar nu etnic, adică să fie unul al tuturor cetățenilor săi, iar nu numai al celor formând majoritatea etnică.

În timp, România a făcut mai mult decât atât și anume: i. a asigurat nu numai autonomia culturală a minorităților naționale (inclusiv cea ucraineană), ci le-a și garantat constituțional, prin acte de discriminare pozitivă, prezența în mecanismele de guvernare a statului (cea mai mare dintre ele, cea maghiară, fiind asociată în exercitarea puterii executive a statului până la nivel republican); ii. a facilitat păstrarea și dezvoltarea legăturilor spirituale dintre acele minorități și statele în care elementul etno-cultural central avea aceeași identitate cu a lor, în timp ce sub aspect civic a adâncit integrarea lor în spațiul (politic, economic și social) românesc; iii. a stabilit relații bilaterale de cooperare și bună vecinătate cu acele state, inclusiv pentru a le face să înțeleagă că prin asocierea și integrarea cu România se poate câștiga mai mult decât prin politici iredentiste care, ignorând realitatea demografică, ambiționează în mod absurd să corecteze trecutul, în loc să îmbunătățească viitorul.

Aspirațiile națiunilor culturale – inclusiv cea română – de a se găsi sub aceeași umbrelă politică sunt reale și legitime. Încercarea satisfacerii lor prin iredentism militant este rețeta războiului. De aceea, România și-a făcut o prioritate din realizarea integrității naționale prin formule (con)federative la nivel regional, precum cele preconizate de proiectul UE. Prin asemenea politici, ca națiune civică născută pe principiul naționalității (principiul majorității culturale), ea nu a renunțat nici la suveranitate nici la reîntregire, ci a căutat a-și consolida securitatea națională și a asigura acestei securități durabilitatea, simultan cu spiritualizarea frontierelor, împăcarea criteriului civic cu cel etno-cultural și renunțarea la rivalitatea națională.

Ucraina nu a îndeplinit nici una din condițiile menționate anterior și nu a urmat acești pași. Lucrul este cu atât mai grav cu cât dincolo de principii și de bunul simț, prin încheierea tratatului politic de bază dintre România și Ucraina, în 1997, s-a urmărit în primul rând (așa cum s-a subliniat în prezentarea tratatului spre ratificare în Parlamentul român) protecția drepturilor culturale ale românilor trăitori pe teritoriile istorice românești ajunse în componența Ucrainei. În acest context este de subliniat că acele teritorii și acei români nu au ajuns în Ucraina printr-un act de autodeterminare, așa cum a fost cazul Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la finele Primului Război Mondial, ci ca urmare a cuceririi militare urmată de o convenție geopolitică.

Neîndoielnic, România s-a angajat să respecte ordinea juridică postbelică. A făcut-o, însă, în mod expres, în condițiile Actului final de la Helsinki. Asta nu împiedică, ci permite deschiderea de negocieri politice, inclusiv în legătură cu aspectele teritoriale. Afirmarea unor „drepturi istorice” (expresie pur metaforică, întrucât aceste drepturi nu au obligație corelativă și nu pot fi executate silit, ele putând fi evocate, dar nu invocate), nu neagă recunoașterea drepturilor juridice și respectul pentru acestea. România nu invocă drepturi juridice pe care nu le are, dar are dreptul de a evoca adevăruri istorice care trebuie așezate la temelia unei ordini europene juste și durabile. Pe adevăr nu trebuie să se supere nimeni, chiar dacă uneori este dezagreabil și dezavantajos.

De asemenea, România a garantat respectul pentru integritatea teritorială a Ucrainei. Principiul integrității teritoriale nu anulează, însă, principiul autodeterminării. Nici acum nici în viitor (sper) România nu va atenta la teritoriile Ucrainei. Acestea sunt cele obținute prin autodeterminare, iar nu prin ocupație. Situația celor din urmă intră sub incidența prevederilor Tratatului de pace de la Paris și ale Actului final de la Helsinki, care a căpătat putere juridică prin recepționarea sa convențională în tratatul bilateral româno-ucrainean din 1997 (tratat copios și repetat încălcat de Ucraina).

DRUMUL SPRE IAD ESTE PAVAT CU INTENȚII BUNE

Prin urmare, aspirația la reîntregire națională este una firească, nobilă și legitimă.

Căile atingerii unui asemenea obiectiv trebuie să respecte, însă, normele dreptului internațional, sens în care se impune evitarea recurgerii la violență. Asta nu a înțeles Diana Șoșoacă preconizând o așa zisă „anexare directă” și de aceea propunerea sa va fi, probabil, respinsă. Nu ar fi în regulă ca o asemenea propunere să fie adoptată tacit de prima Cameră sesizată și nici să fie lăsată în nelucrare apoi de cea de a doua Cameră. Asemenea tertipuri duplicitare și lașe sunt foarte costisitoare în relațiile internaționale.

De asemenea, definirea obiectivului însuși, ca și modalitățile atingerii lui nu pot ignora acele schimbări uneori ireversibile care au avut loc în starea de fapt ca urmare a evenimentelor istorice succedate de-a lungul timpului, inclusiv sub influența a diferite soluții juridice. Repet: trecutul nu poate fi îmbunătățit, ci numai viitorul.

În acest context se pune întrebarea pe care cei cuprinși de un adevărat furor naționalist nu și-o pun: ce este mai important și trebuie protejat cu precădere, teritoriul sau populația, pământul sau oamenii? Suveranitatea asupra teritoriilor stăpânite altădată de români poate fi pusă în discuție de statul român numai dacă mai sunt locuite de români. Nu teritoriul stabilește naționalitatea locuitorilor, ci locuitorii stabilesc naționalitatea teritoriului.

Aceasta cu o condiție suplimentară și anume ca locuitorii cu pricina să fie nu numai români din punct de vedere obiectiv, ci și din punct de vedere subiectiv. Adică să se și simtă români și, mai ales, să dorească a locui cu frații de același neam în aceeași structură politică. Nu poți alcătui un stat-națiune coerent dacă o fracțiune semnificativă a locuitorilor săi refuză să îi fie cetățeni sau se separă de comunitatea etno-culturală majoritară, deși au toate trăsăturile necesare pentru a se identifica cu aceasta.

Și austriecii vorbesc germana și fac parte din marea comunitate culturală germanică a Europei centrale, dar nu se simt nemți și nu vor să fie cetățeni germani. Înainte de a „anexa direct” Bugeacul, ar fi bine să ne întrebăm câți români au mai supraviețuit acolo. Înainte de a „anexa direct” Nordul Bucovinei, poate ar fi mai înțelept să rezolvăm problemele grave interconfesionale de acolo reînviind Mitropolia Bucovinei, în subordinea canonică a Patriarhiei române. În ceea ce privește Hotinul, poate că un cuvânt de spus l-ar avea și Republica Moldova, din care a fost rupt de Hrușciov, pentru a fi dăruit Ucrainei. Pe unii „patrioți” îi obsedează teritoriile, nu și sufletele românești.

Prin tratatul din 1997, Ucraina și România au conferit forță obligatorie Actului final de la Helsinki (anterior acesta nu fusese ratificat parlamentar) în relațiile dintre ele, și astfel, pe de o parte, au exclus rezolvarea problemelor teritoriale prin forță, iar pe de altă parte, au acceptat rezolvarea lor cu instrumente politice. În același timp și prin același tratat o reunificare sui generis, fără modificarea frontierelor, a fost concepută prin înființarea euroregiunilor Dunărea de Jos și Prutul Superior (Bucovina). În afara tratatului, dar nu împotriva lui, a fost gândită reunificarea și în contextul extinderii UE prin încorporarea Ucrainei. (Cât de realistă a rămas această soluție, într-un orizont de timp rezonabil, după izbucnirea războiului din Ucraina, rămâne de văzut.)

Încălcarea prevederilor tratatului bilateral referitoare la drepturile celor care formează comunitatea românilor din Ucraina, impune aducerea în discuție și a altor modalități de îndreptare a efectelor Tratatului de pace din 1947 defavorabile României și românilor, modalități cuprinse tot în tratatul româno-ucrainean din 1997. Mă gândesc, astfel, la formula „statutului special”. Desigur, la aceste soluții nu se va mai putea face apel dacă tratatul româno-ucrainean ar fi denunțat, așa cum se propune.

În același timp, modificările cu caracter geo-politic apărute în trena actualului război din Ucraina ar putea face necesare negocieri politice bilaterale româno-ucrainene, eventual în context multilateral, spre a se asigura o arhitectură de securitate justă, fezabilă și durabilă în regiune. Ucraina nu se va putea desovietiza la est și rămâne sovietizată la vest. Pentru aceasta va trebui să avem grijă ca sfârșitul războiului să nu ne prindă în tabăra învinșilor și totodată ca România să aibă un loc rezervat la masa negocierilor de pace; desigur ca invitat, iar nu în meniu.

Înaintea conferinței de pace este imoral să redeșteptăm controverse teritoriale cu o țară aflată în război tocmai pentru a-și apăra integritatea teritorială raportată la frontierele cu care s-a desprins din imperiul sovietic, fie asta și cu identitatea unui „imperiu rezidual”. În istorie asemenea pofte se plătesc scump. Statul român trebuie să se ferească de ispitele proiectelor patriotice amatoricești, pentru a nu fi obligat să plătească „impozitul” pe inițiativele oportunist-populiste.

Pe de altă parte, nelăsând Parlamentului decât posibilitatea de a respinge o propunere legislativă incorect fundamentată sub aspect juridic, greșit calculată sub aspect politic și inoportună sub aspectul momentului ales, statul român este pus într-o poziție defensivă față de Ucraina și de restul comunității internațională, abia acum lăsându-se a se crede că România nu înțelege să antameze problemele moștenirii istorice care grevează relațiile sale cu vecinii de la răsărit.

PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV ȘI PACTUL ROOSEVELT-CHURCHILL-STALIN

Să analizăm rapid argumentele (pseudo)juridice pe care încearcă a se sprijini proiectul reîntregirii prin „anexări directe”.

  1. România nu a pierdut niciodată teritorii în baza Pactului Ribbentrop-Molotov, la care, de altfel, nu a fost parte. Pactul a fost doar un factor favorizant al pierderii respective. Mai mult, în anexa secretă a Pactului nu se vorbește decât de Basarabia, ca fiind o zonă de interes pentru URSS, dar nu și despre Nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Dacă Pactul ar fi problema, soluționarea acesteia nu ne-ar permite recuperarea Bucovinei de nord.
  2. Pierderea de teritorii în 1940 a fost consecința ultimatumului sovietic, pe care România a fost silită să îl accepte, iar nu a Pactului Ribbentrop-Molotov. Atunci cedarea a avut loc, într-adevăr, fără a se trage un foc de armă. Nimeni nu a pretins, însă, că guvernul vremii ar fi trădat.
  3. Efectele acceptării ultimatumului din 1940 au fost șterse în 1941, prin intrarea României în războiul împotriva URSS, simultan cu denunțarea Pactului Ribbentrop-Molotov de către Germania. Sub aspect juridic nu mai avem a discuta nimic azi despre acest Pact. Acesta nu mai este în vigoare din 1941.
  4. Teritoriile recuperate în 1941 au fost pierdute din nou, în fapt, în 1944 și în drept în 1947 potrivit tratatului de pace de la Paris; tratat care nu a mai avut nici o legatură cu Pactul Ribbentrop-Molotov. E greu de crezut că SUA, Franța și Marea Britanie, învingătoare în războiul împotriva Germaniei și ai căror reprezentanți în tribunalul de la Nuremberg aveau să îl trimită la spânzurătoare pe Ribbentrop, s-au simțit obligate să confirme prin tratatul de pace înțelegerile acestuia cu Molotov. Dacă în 1947 s-a revenit la frontiera sovieto-română din iunie 1941 a fost pentru cu totul alte motive. Acestea ar trebui, mai degrabă, căutate la Yalta. Acolo Aliații occidentali (părinții Occidentului colectiv de azi) ai URSS, victorioși în războiul cu Hitler, au decis, în 1945, să accepte pretențiile geostrategice formulate de Stalin, așa cum le acceptase și Hitler în 1939, înțelegerea de la Yalta fiind apoi confirmată și integrată în dreptul internațional prin tratatul de pace de la Paris. Dacă am „anula” Pactul Molotov-Ribbentrop, așa cum tot insistă unii, dispuși să se lupte cu actele Germaniei naziste, încă am rămâne cu efectele Tratatului de pace, despre care „patrioții români” nu vorbesc întrucât cu actele SUA, UK și Franței nu au curajul să lupte.
  5. Ucraina (respectiv RSS Ucraineană) a fost semnatar în nume propriu (distinct de URSS) al tratatului de pace din 1947. Prin urmare, cu privire la Bucovina de nord și Ținutul Herța, problema succesiunii nu se pune. Cu privire la Bugeac și Hotin pretenții ar putea ridica Republica Moldova, căreia i se va obiecta că a primit în schimb fructul otrăvit al Transnistriei.
  6. Dispariția unui stat (în speță URSS) nu conduce la caducitatea tratatelor încheiate de el, așa cum susține o abracadabrantă teorie favorizată de naivele efuziuni patriotice ale unor istorici, urmate de juriștii fără cunoștințe de drept internațional. În astfel de situații sunt aplicabile dispozițiile Convenției internaționale privind succesiunea statelor la tratate (instrument juridic la care România este parte).
  7. Chiar dacă, prin absurd, un stat ar dispărea fără succesori, în nici un caz această împrejurare nu dă naștere dreptului statelor terțe de a ocupa după dorință (fie ea și întemeiată pe „drepturi” constatate de istorici) teritorii din componența statului dispărut.
  8. Tratatul de pace din 1947 nu este o sumă de tratate bilaterale, ci un tratat multilateral coerent prin care s-a stabilit o anumită structură geopolitică a Europei. Actul final de la Helsinki a permis modificarea acesteia exclusiv prin negocieri politice. Recuperarea teritoriilor românești pierdute în 1947 (pierderile din 1940 au fost recuperate în 1941), presupune modificarea tratatului de pace din 1947, iar nu a Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939. Dacă teoria potrivit căreia prin dispariția URSS tratatul de pace și-a pierdut validitatea ar sta în picioare (nu stă), aceasta s-ar petrece în raport cu toate prevederile și părțile lui. Or, nu trebuie uitat că prin același tratat România a recuperat Transilvania de nord. (Se pare că și acest detaliu a scăpat atenției în elanul reîntregitor.)
  9. Statul ucrainean independent și suveran, apărut ca urmare a autodeterminării Ucrainei prin desprinderea din URSS cu toate teritoriile RSS Ucrainene (deci și teritoriile istorice românești), a fost recunoscut de România în ianuarie 1992, în legislatura aceluiași Parlament român care adoptase, cu doar o lună înainte, respectiv în decembrie 1991, o Declarație afirmând că rezultatele referendumului privind autodeterminarea, organizat pe teritoriile istorice românești, nu vor fi recunoscute la București. (Pe pagina oficială a MAE român citim: Ucraina şi-a proclamat independența la 24 august 1991, iar România a recunoscut noul stat la 8 ianuarie 1992. România şi Ucraina au stabilit formal relații diplomatice la 1 februarie 1992.”) Nefăcând nici o rezervă cu privire la vreun teritoriu, recunoașterea a însemnat renunțarea implicită la Declarația din 1991, care oricum nu angaja cu nimic Ucraina și nu putea opri autodeterminarea potrivit voinței locuitorilor ei. Recunoașterea din 1992 rămâne în picioare chiar dacă tratatul din 1997 nu mai este prelungit.
  10. Un punct al Declarației Parlamentului român din decembrie 1991, singurul rămas valabil după stabilirea relațiilor diplomatice în 1992, a fost preluat de tratatul româno-ucrainean din 1997. Este vorba despre necesitatea încheierii unui nou tratat de frontieră între Ucraina și România. Acest tratat a fost încheiat în 2003 și a confirmat frontiera stabilită prin tratatul de pace de la Paris, precum și aceea convenită între URSS și România printr-un tratat încheiat în 1961. Dacă România nu mai prelungește tratatul din 1997, aceasta nu afectează valabilitatea tratatului de frontieră din 2003.

TOT CEEA CE ESTE EXCESIV ESTE DERIZORIU

Doamna Șoșoacă cere ca prin lege Guvernul român să fie obligat a notifica Guvernului ucrainean denunțarea tratatului bilateral din 1997. Acesta chipurile, ar fi produsul unei trădări prin care s-ar fi cedat Ucrainei fără a se trage vreun foc de armă, teritoriile pierdute în baza Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, pact care ar fi rămas a-și produce efectele și azi din cauza neglijenței aceluiași guvern „trădător” care nu i-a cerut (unde?) anularea.

Dacă ar fi citit și tratatul similar româno-maghiar, pentru identitate de rațiune, Diana Șoșoacă i-ar fi declarat și pe liderii Ungariei de la timpul respectiv (1996/1997) trădători. Pe cale de consecință, eu ar trebui să fiu erou național pentru a-l fi convins, în decembrie 1996, pe Victor Orban să nu se opună ratificării tratatului cu România, lăsându-l să intre în vigoare „fără a trage nici un foc de armă” (sic!).

Să presupunem că tratatul din 1997 ar fi denunțat. Ce ar câștiga și ar pierde România?

Ar pierde capacitatea de a invoca prevederile privind protecția minorității române. Ar pierde dreptul de a cere demilitarizarea Insulei Șerpilor. Ar pierde dreptul de a înființa și a face să funcționeze euro-regiunile Prutul Superior și Dunărea de Jos. Ar pierde dreptul de a obține libera navigație pe apele interne ucrainene.

În schimbul acestora și al altor drepturi, România ar dobândi „câștigul” debarasării de obligația de nu viola frontierele Ucrainei și de a nu acapara prin forță teritoriile istorice din componența statului ucrainean neo sovietic actual. În aceste condiții, refuzul prelungirii tratatului ar putea fi privită ca o declarație de război cu efect întârziat (se înțelege că „anexarea” fără negocieri a teritoriilor istorice românești ar începe numai după expirarea perioadei de validitate) adresată statului ucrainean.

Atâta efort doar pentru „libertatea” României de a declara război Ucrainei, cu consecința certă de a se trezi cu un tratament mai sever decât cel aplicat Rusiei ca urmare a declanșării operațiunii sale militare speciale împotriva Ucrainei pentru recuperarea Crimeii și Dombasului?! Poate oare câștiga România un război cu Ucraina, mai ales că acesta se va purta și împotriva sprijinitorilor acesteia din NATO și UE? Pentru ca denunțarea tratatului din 1997 să permită atingerea obiectivelor fixate de senatoarea Șoșoacă și adepții ei, trebuie anulată și recunoașterea Ucrainei de către România din 1992, denunțate tratatul de frontieră din 2003, Tratatul de pace din 1947 și Carta ONU, și retrasă semnătura română de pe Actul final de la Helsinki din 1975, printre altele. Prin acest exces demersul devine derizoriu.

Singurul instrument juridic bilateral pe care îl avem la dispoziție în raport cu Ucraina este tratatul din 1997. El trebuie valorificat. Terminarea lui ne va lipsi de posibilitatea invocării drepturilor câștigate prin el, fără a ne da nimic în schimb. Formal am câștiga „dreptul de a recurge la forță” pentru rezolvarea unor probleme teritoriale, numai că acel „drept” nu există din punct de vedere juridic potrivit Cartei ONU și a Actului final de la Helsinki, iar din punct de vedere practic raporturile de putere nu ne îngăduie să îl valorificăm.

Propunerea ieșirii din tratatul politic de bază româno-ucrainean și a anexării brutale a Bucovinei de Nord, Herței, Hotinului și Bugeacului (de restul Basarabiei nu mai vorbim căci în acest caz avem de a face, ne place sau nu, cu desființarea unui întreg stat suveran și independent, membru al ONU) are, totuși două merite.

Primul este acela de a dovedi că luarea în deșert a numelui reîntregirii naționale prin lansarea de fumigene populiste, amatoriste și electoraliste, nu aduce românilor împlinirea viselor lor naționale, ci umilințe, izolare și insecuritate. Prin votul său, inevitabil negativ, Parlamentul României, plin și el de național-populiști, va ajunge, în fine, să se lepede oficial de asemenea inițiative și discursuri.

Al doilea merit este de a arăta că România are nevoie de o strategie a reîntregirii naționale serioasă, consensuală, responsabilă, pragmatică și înțeleaptă, măcar și pentru a umple vidul pe care astăzi îl invadează periculos național-populiștii. Despre această strategie vom discuta altă dată.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Nu luați numele reîntregirii în deșert!”

  • Vorbele multe și iscusite nu dau niciun rezultat. Istoria demonstrează că România (la fel ca orice altă țară) a dobândit teritorii românești doar pe timp de război. Nu-ți dă nimeni nimic prin bună înțelegere. Doar acțiunea contează (dacă ți-o permiți). Altfel stai în banca ta și urmărești creșterea PIB-ului și a pensiilor.
    Rusia a recuperat Crimeea, teritoriu rusesc, prin acțiune, nu prin vorbe. Și tot așa a procedat cu regiunile rusești ale Ucrainei. Evident că România nu poate face la fel. O lungă expunere teoretică de drept internațional e inutilă. Dreptul e de partea forței, întotdeauna, fiindcă forța este și temelia și acoperișul oricărei legi.
    (Argetoianu povestește în jurnalul lui cum a reunit Marghiloman Basarabia cu țara în 1918. Nu s-a bazat nici pe dreptul internațional, nici pe sentimentul național. Istoria se cucerește ca o femeie…)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *