Nu uita când ești voios, române să fii bun

Cititorule drag!
Vreau să-ți povestesc o întâmplare care m-a pus pe gânduri, pe care o relatează în Pastorala de Crăciun P.S Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor.

„Întâmplarea a avut loc la sfârșitul secolului al XIX-lea în Sankt-Petersburg, în ajunul Nașterii Domnului. Dinspre golf sufla un vânt rece, pătrunzător. Cădeau fulgi mărunți, ca o mulțime de ace reci și necruțătoare. Copitele cailor răsunau înfundat pe pavajul din piatră de râu, ușile magazinelor se închideau cu un sunet sec, oamenii se grăbeau să facă ultimele cumpărături înaintea praznicului. Toți dădeau zor să ajungă acasă cât mai degrabă. Numai un băiețel firav își târa încet picioarele pe strada înzăpezită, scoțându-și într-una din buzunar mânuțele roșii de ger și încercând să le dea puțină căldură din propria răsuflare, apoi vârându-le la loc în buzunare, cât mai adânc.

La un moment dat, oprindu-se lângă vitrina unei brutării, privi pâinile și covrigii ce se aflau în spatele geamului. Ușa magazinului se deschise, făcând loc unui cumpărător, și dinăuntru ieși aromă de pâine proaspătă. Băiețelul înghiți în sec, tremurând ca apucat de friguri, își scutură picioarele de zăpadă, apoi plecă mai departe.

Pe nesimțite, se lăsă și seara. Trecătorii erau din ce în ce mai puțini. Micuțul se opri lângă o clădire, în ale cărei ferestre ardea lumina și, ridicându-se pe vârfurile picioarelor, se strădui să arunce o privire înăuntru. După o scurtă șovăire, deschise ușa. În clădire, un bătrân copist rămăsese în acea zi la serviciu peste program, căci n-avea unde să se grăbească. De multă vreme trăia în singurătate, pe care de sărbători o resimțea și mai apăsătoare. Ședea și se gândea cu amărăciune la faptul că n-are cu cine să petreacă și el Crăciunul, că n-are cui să facă daruri cu minunatul prilej al praznicului. Își ridică privirile și îl văzu pe băiețel.
-Nenea, nenea, trebuie să scriu o scrisoare! rosti repede prichindelul.
-Dar, bani ai să plătești? întrebă bătrânul cu asprime.

Frământându-și căciulița în mâini, micuțul făcu un pas înapoi și, atunci bătrânul își aduse aminte că e Ajunul Nașterii Domnului și că tocmai își dorise să facă un dar cuiva. A luat o coală curată de hârtie, a muiat tocul în cerneală și a scris: „Petersburg, 6 ianuarie. Domnului…”
-Cum îl cheamă pe domnul destinatar?
-Nu este domn! mormăi micuțul, nevenindu-i să creadă cât noroc are.
-Atunci… este vorba despre o doamnă? întrebă copistul.
-Nu, nu! zise în grabă puștiul.
-Păi atunci, cui vrei să-i scrii? se miră bătrânul.
-Lui… Iisus!
-Îți bați joc de mine, om bătrân?! se supără copistul și a vrut să-l dea afară, însă, văzând lacrimile din ochii copilului, înțelese disperarea lui și din nou își aminti că își propusese să fie bun de Crăciun. I se făcu rușine pentru izbucnirea sa de mânie și îl întrebă cu glas cald:
-Dar ce vrei tu să-I scrii lui Iisus?
-Mama mă învăța mereu să cer ajutor de la Dumnezeu când îmi va fi greu. Ea mi-a zis că pe Dumnezeu îl cheamă Iisus Hristos. Băiețelul veni mai aproape de copist și continuă:
-Știți, domnule, ieri mama a adormit și nu pot cu nici un chip să o trezesc. Acasă nu mai avem niciun colț de pâine și îmi este tare foame – și își șterse cu mâneca lacrimile care stăteau să-i curgă din ochi.
-Dar cum ai încercat să o trezești? întrebă bătrânul, ridicându-se de la masă.
-Am sărutat-o!
-Dar mai respira?
-Dar ce, nene, oamenii mai respiră când dorm?!…
-Ascultă băiete! îi zise atunci bătrânul, luându-l pe după umeri pe prichindel. Iisus Hristos a primit deja scrisoarea ta. El mi-a poruncit să am grijă de tine, căci pe mămica ta a luat-o… la cer!

Apoi ferindu-și ochii, ca să nu îl vadă băiatul plângând, gândi în sinea lui: „Mamă, când ai plecat din lumea aceasta mi-ai cerut să fiu om bun și creștin evlavios. Până astăzi, am neglijat dorința ta, dar de acum nu voi mai înceta niciodată să lucrez binele!”
Suntem la capătul unui an care a tulburat profund viața lumii. Dar Dumnezeu este cu noi!”
Acum te las, fii sănătos și vesel de Crăciun. Dar nu uita, când ești voios, române, să fii bun! (Pr. Nicolae Șincan)