O, biet actor… rolurile mor!

Fiecare om are o poveste, fiecare om are propria lui dorință și visare. Fiecare om este parte a unui destin, a unui rol bine definit și, mai ales, bine jucat.
Noi, oamenii, suntem actori, actori grăbiți spre nicăieri, angrenați atât de mult în piesa pe care o jucăm, încât pierdem esența vieții și uităm să ne oprim pentru a-i savura fiecare moment.
Fiecare om își joacă propriul rol și o face zilnic în diverse feluri, chiar și când se privește în oglindă și își aruncă apă peste chipul somnoros, știind că se pregătește să intre pe scena ce noua zi o deschide.
Unii dintre noi reușim să fim actori al naibii de buni. Ne montăm propriile spectacole, jucăm rolurile pe care ni le alegem, ne pierdem printre măștile pe care le acceptăm, ne pierdem în noi înșine.

Întreaga viață e un teatru, iar viața însăși un spectacol. Sau, mai bine zis, o veșnică provocare, pentru că niciodată nu vei ști ce vine, ce va fi mâine, ce alt mister vom fi nevoiți să descoperim.
Viața întreagă e un mister și o mare de neliniști. E o scenă îmbrăcată în decoruri ce nu pot fi controlate, este un amestec straniu de dorință și teamă.

Ne trezim și o luăm de la capăt, sperând că noua zi va fi întruchiparea scenariilor frumoase ticluite de visele nopții. Dar jucăm un rol, indiferent de stare și de vrere. Avem propriul rol în familie, la muncă, în orice moment de interacțiune cu alți oameni. Oricât am încerca să fim naturali, deschiși și sinceri, iubitori și corecți, suntem percepuți ca măști mergătoare, ca actori ipocriți și falși, ca diletanți. Doare, dar viața însăși e o nălucă sângerândă, iar sufletul nostru devine asemeni unui vânat cuprins în lațul unei capcane.

Și poate tocmai aceste temeri, ale percepției greșite, ne fac să ne refugiem în personaje false, în marionete sau în păpușari. Iubim, gândim, zâmbim, fără să știm sau să aprofundăm raționalul și uite așa urcăm și coborâm treptele scenei, în fiecare zi , bucuroși că ne transpunem în actori mai buni, în egoiști ce luptăm, fiecare, pentru noi înșine.

În fapt, ne e teamă să înfruntăm realitatea și ne place să ne tot învârtim după deget până în momentul în care lucrurile pot ieși cum vrem noi, iar din acest motiv ne lăsăm pradă lașității în defavoarea unei drepte atitudini.
Poate asta și suntem – măști în scenete, marionete măcinate de egoism, invidie și lașitate.

Rolul nostru, pe scena vieții, este într-o sală goală, dar cu toate acestea suntem priviți din unghiuri analitice. Dureros este momentul conștientizării că multe dintre rolurile pe care ai căutat să le joci nu te caracterizează, nu sunt ale tale, nu te simți tu și pui banala întrebare „de ce?”.

Te transformi în ceea ce nu ești, te rupi de tine, urci să joci un rol ce ți se pare cool, dar, de fapt, ești simplul purtător al unei măști, iar finalul spectacolului îți arată că ai irosit timpul și ți-ai ratat viața.

Ce frumos ar fi dacă percepția asupra ta ar fi corectă și nu marcată de eticheta unui rol.
Numai cu inima poți să simți corectitudinea lucrurilor, esența se pierde, fiind invizibilă ochilor ce nu o mai privesc.