Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

O daneză confundă perinița cu preludiul

Am ieșit întîia oară peste hotare prin anii ʼ70. Eram student la Filosofia din Cluj și șeful subredacției revistei „Viața studențească”. Pentru că mă dovedisem harnic, drept răsplată, Niculae Stoian, mai marele „Vieții studențești”, a aranjat să fac parte dintr-un grup de tineri români care urma să meargă într-o tabără internațională din vestul Franței, de lîngă Saint-Malo. Ar fi fost normal ca grupul să cuprindă doar tineri: studenți, muncitori, asistenți universitari. Era vorba nu de un sejur de lux, ci de o tabără cu vreo 20 de paturi, mai sărăcăcios decît un vagon forestier, masa la cantină, unde trebuia să faci de serviciu, seri dedicate fiecărei țări.

Una din zile trebuia petrecută, ca pălmaș, la un fermier din jurul orașului. Obiceiul pămîntului din acele vremuri făcea însă ca la astfel de deplasări să fie lipite și neveste de ștabi. Astfel că grupul nostru s-a pricopsit cu consoarta unui șef de pe la BTT, o doamnă la vreo 40 de ani, ținîndu-se bine, cum s-ar zice, dar sărind în ochi printre mucoșii din tabără. Elegantă, înțolită, parfumată de la urechi pînă la călcîie, violent fardată, răsărea dintre noi ca o rădașcă dintr-un mușuroi de furnici. Eram de o sărăcie lucie, înspăimîntătoare, complexat din cap pînă în picioare, stors de ambiția de a deveni scriitor. Prost îmbrăcat, veșnic flămînd, veșnic nemulțumit de mine însumi, lăsam impresia unuia care se vîră sub plapumă, noapte de noapte, cu paltonul pe el și cu bocancii în picioare. N-aveam nici măcar o valiză ca lumea. Cînd a văzut cu ce monstruozitate voiam să merg în Orașul Luminilor (drumul spre Saint-Malo trecea pe la Paris), redactorul-șef s-a albit la față. Aveam o valiză de lemn, din acelea cu care plecau la cătănie, prin filmele românești din anii ʼ50, tinerii de la țară, mîndri că se duc să slujească patria socialistă. De marginile lădoiului atîrna un lacăt cît limba unui clopot al Patriarhiei. Nu atît milos, cît mai ales obsedat de imaginea României în lume, Niculae Stoian mi-a făcut rost de o valiză mai acătării. Nu una din piele, cu curele mîngîietoare și încuietori secrete, ci una din material sintetic, vulnerabil și la împunsătura unui deșt. Era însă ceva mai ca lumea față de hidoșenia cu care mă prezentasem la redacție. Dulapul meu ar fi făcut prăpăd pe aeroportul din Paris dacă ne gîndim că ar fi putut pica pe piciorul unuia din transportatori. De la un consătean stabilit în București am făcut rost de costum, pantofi și cravată. Fiind cam mari pentru mine, arătam ca un cuier portabil. Nu era chiar o nenorocire. În Franța puteau fi luate drept expresia ultimului răcnet al modei bărbătești, ceva în genul: anul acesta se poartă haina și pantalonii mai largi decît trebuie.

Nu vreau să povestesc aici toate întîmplările prin care am trecut de-a lungul călătoriei, și, mai ales, în tabără. Cum am descoperit, de exemplu, avînd pe turci drept colegi de dormitor, că și ei ziceau cearșafului tot cearșaf. Cum m-am îndrăgostit pînă peste cap de o membră a delegației spaniole. Nu pentru că era drăguță, ci pentru că în acea vreme treceam printr-o criză acută de entuziasm față de războiul civil din Spania. Față de Republicani, evident. Cum am fost o zi, muncitor cu sapa, la un fermier. Prilej cu care, strînși în jurul meu, vecinii acestuia mă încurajau scandînd: Vive la Roumanie! Vreau să povestesc însă ce s-a întîmplat la seara dedicată României, o seară pe care, potrivit programului, trebuia s-o organizeze grupul nostru. Nu țin minte clișeele autohtone pe care le-am pus la bătaie: țuică, sarmale, mămăliguță, ițari, ii, și alte asemenea elemente definitorii ale sufletului nostru național. Îmi amintesc însă că, la un moment dat, am aruncat în joc Perinița. Turcii, vecinii noștri de veacuri, au sărit imediat de la locul lor, cum odinioară țîșneau din cetățile dunărene, spre Bărăgan, armatele de spahii. Alți și alți străini le urmară exemplul, cu acel aer încurcat și, totodată, surîzător, al omului care învață un dans din tradiția altor popoare. La momentul pupatului pe batistă s-a petrecut nenorocirea. O daneză trupeșă, abia acoperindu-și subiectul cu fusta, s-a năpustit nici una, nici două asupra partenerului, de credeai că mai are puțin și-l înfulecă de la brîu în jos. Buimăcit, turcul s-a lăsat trîntit pe podele, frămîntat frenetic de daneza care înțelesese că, la noi, Perinița e un fel de preludiu pervers la o orgie sexuală. Abia am reușit vreo doi-trei mai puternici s-o rupem de lîngă turcul zăpăcit de sărutări și mușcături, descheiat la pantaloni și cu cămașa atîrnînd afară.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

6 comentarii pentru articolul „O daneză confundă perinița cu preludiul”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *