Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

O fi azi vreun politician care se răzbună pe colegii de partid sau pe colegii de guvern, scriind despre ei, noaptea, în Jurnal, fără ca respectivii să știe?

1. Dibuind că-i vorba şi de Stalingrad, am luat din grămada de cărţi aflate în stand by lîngă masa de lucru, pentru momentul cînd mă voi decide să întreprind ceva concret (să le găsesc un loc pe rafturi!), Viaţă şi destin, capodopera lui Vasili Grossman şi m-am apucat de citit.

După cum m-am aşteptat, nenorocirea n-a întîrziat să vină.
Lectura din interes a devenit, după cîteva pagini, lectură din pasiune, din patimă chiar.

Înaintarea rapidă în lectură îmi dă posibilitatea unor prime concluzii, chiar dacă aproximări.
Prin numărul însemnat al locurilor şi personajelor, prin imensitatea spaţiului cuprins de privirea naratorului, Viaţă şi destin e un roman de cea mai limpede factură tolstoiană.

Varianta românească reproduce pe copertă aprecieri cu iz publicitar, găsite şi preluate din cronicile ivite în Occident. Ca şi în cazul capodoperelor lui Alexander Soljeniţîn romanul lui Vasili Grossman e redus, prin stîlcire tendenţioasă, la un articol anticomunist de gazetă.

E însă Viaţă şi destin cartea unui anticomunist sau, măcar a unui antistalinist?
Nici vorbă.
Ca şi opera lui Soljeniţîn, romanul lui Vasili Grossman e creaţia unui rus.
Petrecut în cel de-al Doilea Război Mondial, mai precis în timpul bătăliei de la Stalingrad, romanul, scris înainte de 1989, atacă abuzurile şi crimele staliniste, dezbate naţionalismul velicorus al comuniştilor, dar mai ales, demască aroganţa şi dispreţul nomenclaturii staliniste faţă de Poporul pe care pretindea că-l reprezintă.
Cu toate acestea, dincolo de denunţarea stalinismului, de demascarea vieţii de Lume înaltă a nomenclaturii, romanul lui Vasili Grossman dă seamă de orgoliul mesianic al ruşilor.

2. Ionuţ Cojocaru, un tînăr despre care am scris ca despre un excelent cunoscător al Turciei, îmi aduce la bibliotecă volumul său, proaspăt apărut la editura Cetatea de scaun, „România şi Turcia. Actori importanţi în sistemul de relaţii interbelice (1918-1940)”.

După un obicei dobîndit în urma unui sfat primit de la regretatul Stelian Moţiu (cînd faci rost de o carte, frunzăreşte-o măcar, pentru a şti ce-ai pus în bibliotecă) mă uit peste ea.
Teza de doctorat a unui tînăr care, ştiind turceşte, a avut acces la arhive; cartea trebuie citită (mai ales de mine) ca un eseu despre agonia Imperiului Otoman şi trecerea la dictatura lui Ataturk.

Reţin în fugă, după frunzărirea cărţii, acest paradox:
Revoluţia trecerii la alfabetul latin iniţiată de Kemal Ataturk, a fost mult înlesnită şi de numărul uriaş de analfabeţi ai Turciei.
Dacă Turcia ar fi fost o ţară cu un nivel de şcolarizare cît de cît serios, cetăţenii ar fi întîmpinat dificultăţi uriaşe în renunţarea la obişnuinţa de a scrie cu caractere arabe (intrată în sînge) în favoarea altei obişnuinţe.

Masele analfabete n-aveau această problemă.
Astfel că ele, masele analfabete, au învăţat să scrie uşor cu caractere latine.
Norocul unui Conducător de a avea analfabeți supuși!

3. Publicarea postumă a Memoriilor lui C. Argetoianu (începînd cu 1995), a surprins ca un eveniment cultural de excepţie. Ţinute sub forma unui jurnal, scris în secret de şiretul politician, Memoriile sînt deopotrivă document de istorie şi document de Istorie literară.

Contemporanii lui C. Argetoianu se frecau de acest potlogar al politicii româneşti, se războiau sau se aliau cu el, îl lăudau sau îl înjurau, fără a bănui o clipă că, întors acasă, respectivul se răzbuna caricaturizîndu-i în jurnal. Jurnal, care avea să fie publicat abia după aproape 4 decenii de la moartea sa în închisorile comuniste.

Cineva l-a mirosit, totuşi, că s-ar ocupa cu scrisul la ceas de taină.
În tableta C. Argetoianu din Bilete de papagal, 2 februarie 1929, Tudor Arghezi nota:

„Cînd va fi foarte bătrîn şi spiritul de autocritică va începe să facă reminescenţei şi zborurilor defuncte concesiile necesare, ministrul se va răzbuna scriindu-şi memoriile – şi cine ştie – memoriile sale vor putea să provoace tîrziu, postum, satisfacţiile neîmplinite la timp.”

Totul e adevărat în acest text.
Cu o singură excepţie:
Timpul verbului a se răzbuna.

C. Argetoianu nu avea să se răzbune scriindu-şi la bătrîneţe memoriile.
El se răzbuna deja, chiar în 1929.
Ţinîndu-şi jurnalul secret!
O fi azi vreun politician care se răzbună pe colegii de partid sau pe colegii de guvern, scriind despre ei, noaptea, în Jurnal, fără ca respectivii să știe?


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „O fi azi vreun politician care se răzbună pe colegii de partid sau pe colegii de guvern, scriind despre ei, noaptea, în Jurnal, fără ca respectivii să știe?”

  • As și foarte incantat sa învăț istorie de la Dl. Ion Cristoiu ?

  • Marea majoritate a politicienilor de azi nu are nici măcar gradul de cultură necesar, darămite talentul, să scrie o carte sau să țină în secret un jurnal în care sa-si blameze vreun coleg de partid !Dacă nici în sânul clasei politice din România nu mai există spiritul competiției, de ce să ne mai mirăm de greul pe care-l duce țara noastră în orice sector de activitate? Vă mujtumim pentru un editorial foarte interesant !

  • nu:
    aia sint prea simpluti,
    baga cornu-n perna si trag
    aghioase sau basinutze,
    parca-i vad.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *