Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
O Filă de jurnal din „Povestea unei Umbre”. Minciuna
Notă: Am scris aceste rânduri pentru toți cei care încă mai speră și cred că cineva străin lor va veni să-i salveze. Pentru toți cei care încă mai cred că Sistemul îi ocrotește și Statul îi iubește…
E-ely, închise ochii și păși ușor printre gândurile sale, ca niște cazemate de auto-apărare construite în timp. Ceva îl deranja profund. Stomacul îi pulsa haotic și o senzație de greață îi amorțise simțurile.
Undeva, bine ascuns în el, stătea un obicei, un mecanism defensiv cu care trăise de mult prea mult timp pentru a-l mai putea identifica, dar care în zilele din urmă devenise din ce în ce mai sâcâitor și deranjant.
Erau lucruri pe care le făcea cu bucurie și lucruri pe care se obișnuise să le facă. Erau momente în care totul îi ieșea fără efort și momente în care totul părea înțepenit și fără speranță.
Se învățase să ia ca atare acest șir de întâmplări, deși în sinea lui nu se împăcase deloc cu ideea.
Cu privirea sa interioară, încercă să se ridice deasupra gândurilor sale și să privească cât de detașat își permitea el la toate conexiunile care-i brăzdau ariile de memorie senzorialo-emoționale.
Fusese educat să nu-și pună întrebări și să-și rezume întreaga existență la mila unor forțe exterioare. Fusese educat că nu are drepturi. Și în special că nu are dreptul la bucurie și în niciun caz dreptul de a alege.
Fusese crescut spre a deveni sclavul perfect. Și nu o dată se imaginase murind doar pentru că se simțea structural atât de nepotrivit în propria lui viață.
Existențe la rând, fără să știe în fapt ce-și dorește, căutase Adevărul. Acel atribut al Zeilor, pe care Creatorii săi uitaseră a i-l oferi. Sau pur și simplu nu voiseră.
Călătorise năuc printre existențe. Și lumi. Vedea, auzea, simțea. Dar toate-i păreau incomplete, oricât de intense i-ar fi fost trăirile. Ca și cum niște filtre imense i-ar fi obturat percepțiile.
De multe ori se simțise înfrânt în fața numeroaselor „de ce-uri?”, care mai mereu se nășteau în el împreună cu împovărătoare sentimente de vinovăție.
El, în sine, era un ghem de vinovății din care nu mai știa cum să se descâlcească.
De oricare fir ar fi tras, în capătul celălalt se găsea o altă vinovăție, o altă judecată și un alt proces de conștiință mult mai mare și mai copleșitor decât cel din care își propusese să iasă.
Privi amiaza. Leneș, la soare, un păianjen își țesea opera între două leațuri ale unui gard putrezit. Soarele cădea oblic printre copaci, iar iasomia își chircise frunzele, de ciudă că lumina nu prea ajungea la ea. În cana cu apă sălcie, uitată pe pervaz de cu dimineață, își găsise sfârșitul o muscă. Un câine mârâia supărat între două sforăituri ale unui somn agitat. Iar dincolo de gard, o vacă bălțată rumega un fir de iarbă.
Și pentru fiecare dintre aceștia locul, existența și îndeletnicirea lor era Adevărul suprem. Lumea lor. Propria lor esență. Și dincolo de toate fiecare în parte era liber. Liber de vinovăție. Pentru că nu fusese nimeni care să-i educe și nimeni care să-i mintă. Și niciunul nu fusese obligat să-și ducă existența altfel decât îi era menirea și felul. Ci fiecare, după putința și natura sa. Că păianjenul nu latră, câinele nu face flori și vaca nu țese fire de mătase. Oricât le-ai dresa și oricât le-ai bate.
Minciună după minciună, E-ely își construise existențele. Fusese învățat să își creadă educatorii, numeroasele familii prin care-și tot petrecuse viață după viață.
Între autenticitatea sa și existența cotidiană era un hău imens. Plin cu minciuni. Ar fi urlat în mijlocul străzii Adevărul. L-ar fi spus în față, celor care continuau să-l mintă. Dar, pe moment, se mulțumi să și-l recunoască sieși. Jucase într-un film prost. Atât. Căutase protecție și înțelegere la cei care în sine îi fuseseră călăi. Își oprise cursul vieții așteptând o iluzorie eliberare. Învățase să se teamă. Să se teamă de Adevăr. Și din prea multe bătăi, învățase să tacă.
Fusese dresat să creadă că este sclav. Un sclav care se va face vinovat de tot ceea ce li se întâmplă rău celor din jur, dacă va încerca să ridice privirea. Un sclav obligat să iubească și să-și adore stăpânii doar pentru ca ei să-și poată valida propria minciună și mod de viață. Un sclav care ajunsese să-și ascundă trăirile, dorințele și bucuriile. Trebuia să se simtă vinovat pentru cea mai mică reușită. Nu avea dreptul să-și depășească în vreun fel stăpânii. Și nici să zâmbească dacă aceștia nu râdeau. Ba chiar și un zâmbet îi era șters cu un dos de palmă. Cum să încerce el să ia parte la bucuria stăpânilor?! Nimic nu îl califica să stea la masă cu ei.
Învățase că stăpânii trebuiau să știe totul despre el, dar în schimb, el nimic despre aceștia. Învățase să se lase controlat și să-și deschidă ușa sufletului împotriva voinței sale. Învățase să se mintă frumos. Învățase să se ascundă. Doar pentru ca stăpânii să se poată simți în continuare Stăpâni.
Izbucni într-un râs isteric, lăsându-se pe spătarul scaunului, ca într-un balansoar.
Continua să le hrănească orgoliile celor care-l asupriseră. Și o făcea sperând că într-o zi, vreo minune îl va elibera.
Minciună era în fapt zeul căruia el i se închina, mințindu-se că își dorește Adevărul.
Minciuna era a lui și i se impregnase în fiecare celulă…și-atunci, se simți ca toate acestea la un loc; era și musca înecată în apă, firul de iarbă mestecat de vacă și plasa țesută de păianjen. Uitase a fi el însuși Creator. Lăsase se devină doar creație. Strâmbă, hâdă, imperfectă, la mila stăpânilor nemiloși.
***
E-ely întoarse fila caietului, și lăsă tocul jos.
Se pierdu în albul foii pus în fața acestui Adevăr, proaspăt revelat. De dorit și-l dorise. Și cumva reușise să ajungă la o frântură din imensitatea sa.
Mai rămânea doar să vadă ce face mai departe cu el…
Cu Adevărul.
Minciună încă-i întuneca judecata și simțurile.
Comentarii
@Smarandita,
E mai simplu sa fii creatie decat Creator… 🙂
Dilemele existentiale ale omului sunt fara leac. De-a dreptu’ soarta de Sisif!…
PS. … „o vacă bălțată rumega un fir de iarbă.”… Ha!… Aici m-ai surprins, fiindca mie nu mi-ar fi trecut prin cap expresia asta nici intr-o mie de ani. Asta e cu adevarat creatie! Bravo!…
Uitase a fi el însuși Creator. Lăsase se devină doar creație.
Creatia e ‘buna foarte’. daca i mai adaugi ceva, aunci sarpele devine sopirla, pesemne:))
omul Creator poate ajunge exclusiv la concluzia ca…Da!, Creatia e ‘buna foarte’!, deci daca s-ar apuca sa Creeze, rezultatul ar fi …fix Creatia!:))))
omul Creator, care ajunge la alta concluzie, in fapt e Demolator:))), Creatia lui Dumnezeu e Desavarsita, asemenea lui Dumnezeu, daca i mai adaugi sau ii scazi chiar si un varf de ac, atunci …o Demolezi 🙂
–
prin urmare ‘omul Creator’ se exprima prin superpozitii,
una e aia in care omul ajunge la concluzia ca …Creatia e Desavarsita, deci tot ce mai e de facut e sa te armonizezi cu ea,
cealalta e aia in care omul ajunge la concluzia ca Creatia e lipsita de Desavarsire, caz in care ii mai adauga picioare Naturii, ce rezulta fiind Lumea Artificiala :))
–
Creatia nu are dorinte, insa …nicio dorinta nu i lipseste :)))), că păianjenul nu si doreste sa latre, câinele nu si drste sa faca flori și vaca nu si doreste sa țeasa fire de mătase 🙂
deci Da, ‘Poate fi cel mai mare dușman sau cel mai bun prieten’, depinde care e superpozitia care i a fost udata inca de la Origine 🙂
Minciuna e si el un Adevar.
doar Antiadevarul nu e Adevar.
din anotimpuri in alte anotimpuri, …chiar si Logica se desavarseste:)))
iata, acum opereaza si cu Antiadevarul :))
Ce vremuri… 🙂 :))))
„A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă. Într-un ideal te speli ca într-o apă curată. Într-o oglindă îţi speli chipul obosit, potrivindu-ţi-l până când te accepţi să fii.”
–
idealul e o oglinda? nu prea cred:))
idealul omului e doar o corectie aplicata oglinzii. abia cind oglinda e desavarsita te poti privi pe tine insusti
oamenii care se privesc intr o astfel de oglinda degraba nu au dorinte.
un om fără ideal pășește pe cea mai scurta cale care duce la desăvârșire.
–
Universul însuși e o platforma pentru desăvârșirea omului. Idealurile omului vor tot urma, de a lungul Anotimpurilor, propria cale a desăvârșirii, însă in lipsa lor omul se desăvârșește pe o cale deja desăvârșită.
–
un om fără idealuri e un om fără dorințe și se aseamănă cu un lanț de aur de care ai scăpat tocindu i barim o zala. deci…cred că e drum lung pina la ‘omul fără dorinte’, fără idealuri, pentru că dorința e esența dinamicii universului
Sa-ti traiesti viata in primul rand e esenta, pentru asta e „platforma”.
Daca nu rezonezi total si din toata inima cu ceva, acel ceva nu poate face parte din idealuri si ai deveni sclavul lui. Ai schimba doar stapanii. Pentru ca nu ar fi parte din „ati trai viata” in cel mai convenabil, bun si frumos fel in care esti capabil. Acela nu mai ar mai fi ideal, ar fi stapanul tau.
Sau mai simplu formulat:
– Caut o lume frumoasa, plină de cunostințe, ganduri și idealuri. Ceva sfaturi?
– Caut-o in tine!
Cred ca ati descris omul fara un ideal, dar in acest caz nu din vina lui. Dar mai cred ca pana la urma toti „sclavii” isi gasesc un ideal si asta ii va ajuta sa fie liberi si sa traiasca in adevar. E unul dificil sau de neatins? Cateodata cu atat mai bine. E greu de gasit un ideal? Doar daca personajul este un copil, altfel nici nu trebuie sa-l cauti, te gaseste el (e doar un fel de-a spune). Poate veni de oriunde. De exemplu, simbolistica florii de iasomie poate ajuta? Nu stiu pentru ca nu cunosc suficient de bine personajul, dar e posibil.
A astepta de la altii sa ne salveze, nu e un ideal, e doar o tulbure dorinta.
„A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă. Într-un ideal te speli ca într-o apă curată. Într-o oglindă îţi speli chipul obosit, potrivindu-ţi-l până când te accepţi să fii.” – Nichita Stanescu
.
Imi place foarte mult articolul, orice scriitor ar trebui sa fie putin invidios.
Personajul este o „particulă de conștiință” ascunsă în subconștient. Unii o numesc „Umbra”. În astrologie se numește „Luna Neagră”. E acea parte din noi care înmagazinează toate experiențele, apoi creează automatisme… dacă nu este adusă pe conștient și pusă în slujba ta. Poate fi cel mai mare dușman sau cel mai bun prieten. ?
hotul de pe cruce a trecut de la moarte la Viata dindu si cu parerea despre Isus.
insa pentru ca acel moment sa fie posibil, Universul a ‘muncit’ de la Facerea Lumii pina in acel moment.
–
E acea parte din noi care înmagazinează toate experiențele, apoi creează automatisme…
pai da, insa ‘automatismele’ se desavarsesc si ele cumva, de a lungul anotimpurilor, caz in care, in final, in mod automat, ori te armonizezi cu Natura, ori cu Antinatura 🙂
toate experientele omului sint corectii care l ajuta pe om sa se desavarseasca in una dintre cele doua feluri posibile in Creatie
citi ani o avea Ilie?! si …cite anotimpuri o avea Enoh?!:))))
automatismele se desavarsesc, in final omul armonizindu se cu Natura sau cu Antinatura,
in fapt cu Mintea SI Inima Oului Absolut sau cu Mintea, doar.
–
luna neagra sau cum i o zice, umbra, …pai ea insasi ajuta la corectarea imaginii din oglinda, deci a recunoasterii de sine.
citeodata pentru ca asta sa se intample e nevoie de tot Timpul din Univers, altadata de chiar Anotimpurile Creatiei. insa mai intai Cerul si dupaia Pamantul, prin urmare ‘aducerea pe constient’ oricum se intampla, insa pare in regula ca procesul sa fie in sine o nonactiune, deci sa porneasca din Cer, nu de pe Pamant 🙂 :)))
@Smărăndița:
Multumesc! 🙂
Si doar sa ma asigur: in „nu cunosc suficient de bine personajul” nu era decat… ce am scris. 🙂
O zi frumoasa!
Personajul se dezvăluie pe sine, cu fiecare pagină de jurnal. Și drept să spun… nici eu nu-l cunosc foarte bine ?.
hei, lautremoi, cum ai putut sa spui asa ceva?!:))))
Dar ce am spus, ce-am mai facut? 🙂 🙂 🙂
:)))
tare 🙂
in general asta intreb io! :))
avand in vedere ca, pesemne, n a mai ramas nimeni care sa priceapa ce zic, cred ca treaba s a simplificat:
o mai interesa pe cineva sa echilbreze prezenta iac, sau oamenii au ceva mai bun de facut?!:)))
matale ce zici, lautremoi?! 🙂
🙂 Da, de aia am si scris „am vrut sa ma asigur”, era in sensul ca nu am vrut sa spun decat ce e acolo, nu ascunde ceva care ar supara sau in contradictoriu. Frica de propria reputatie. 🙂 🙂 🙂
@online: „o mai interesa pe cineva”. Da, eu chiar ma gandeam sa ti le „colectez” si sa le pun intr-o ordine coerenta intr-un singur document sau ceva. As automatiza asta, nu ar fi mare efort. Vroiam chiar sa te intreb daca e voie si evident sa o intreb si pe doamna Cora (nu stiu daca si astea intra la copyright).
(Doar ca a intervenit ce-ti spuneam, sunt unde sunt, sper sa se repare, mai dureaza e spre bine, … chiar si pe aici sunt schimbari care ma ajuta moral, fara sa stie cineva :)))(.)
Acum serios, ai o abordare originala, interesanta, noua sau aproape noua, cu foarte mult sens si care da de gandit. Macar gnoseologic, daca nu o fi si in continutul in sine – unde nu e suficienta o parere.
pesemne că odată cu faptul că tu nu mai pricepi ce spun se manifesta și reciprocă, nici eu nu mai pricep ce spui 🙂
…
in loc ca …barim inca unul să priceapă, …nici ăla care dădea semne că pricepe n o mai face 🙂
Posibil. Pe tine te intereseaza IAC mai mult, pe mine … altceva. Altceva cu si despre „minte-inima”, pe scurt. E mai interesant decat orice IAx.