O instituţie cheie a ONU: Restaurantul de la parter

1. E mult mai greu să intri în clădirea ONU, decît să fii admis în ONU

Nimic mai simplu decît să fii admis în Organizaţia Naţiunilor Unite. Pui de o mişcare separatistă, rupi o ciozvîrtă din harta ţării şi înfigi în ea steagul unei republici independente. Ca preşedinte al noii republici, te aşezi la birou şi-i arzi o cerere de admitere în Organizaţia Mondială. Cu un timbru şi o ştampilă de expeditor, la proxima sesiune a Adunării Generale ai devenit membru ONU. Nu-i nevoie să te prezinţi personal cu cererea. Nu-i nevoie nici măcar de un curier. O vîri într-un plic şi plicul îl pui la poştă. La o adică, n-ai nevoie nici de confirmare de primire.
Sînt admise în ONU şi statele care trimit scrisori simple.

Mult mai greu, infinit mai greu, e să fii admis în clădirea ONU. Cunoscută întregii planete din manuale, de la televizor şi de pe pungile distribuite gratuit.
Cel puţin asta e concluzia pe care am tras-o după ce am fost la cea de-a 56-a Sesiune a Adunării Generale a ONU din 10 noiembrie 2001.

Programată după atentatul de la 11 septembrie 2001, Sesiunea se anunţă ca un mare tămbălău. Un tămbălău planetar. Dat fiind că însuşi George W. Bush îşi exprimase dorinţa de a participa şi a ţine o cuvîntare, numeroşi şefi de stat de pe planetă au socotit că trebuie să fie şi ei prezenţi la faţa locului.

Mai ştii?
Poate îl vede George W. Bush şi-l întreabă pe aghiotant: cine sînt domnii, nu poate să-i facă şi lui cunoştinţă cu ei?
S-a decis să meargă la New York şi preşedintele Ion Iliescu. Preşedintele de aia e şef de stat şi nu şef de sală. Nu poate merge de unul singur peste hotare. E musai să-l însoţească şi o delegaţie de presă.
M-am lipit şi eu de ea. Muream să văd New York-ul după atentatul din 11 septembrie 2001.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)