O instituţie cheie a ONU: Restaurantul de la parter

11. Locul spre care se îndreaptă toată lumea

Sînt cunoscute în întreaga lume principalele instituții ale ONU: Adunarea Generală, Consiliul de Tutelă, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Securitate. Viața și activitatea lor sîn urmărite de toți jurnaliștii Planetei. Despre ele s-au scris sute de cărți și mii de articole. Unele mult mai importante decît deciziile luate de instituțiile emblematice ale Organizației.

Nu știu să fi apărut pînă acum vreo carte, vreun articol sau, hai să zicem!, vreo notiță măcar despre o altă instituție importantă a ONU, dacă nu chiar cea mai importantă: Restaurantul de la parter.

Ce se întîmplă azi cu Consiliul de Securitate, nu cred că trebuie să mai spunem. Nici o hotorîre mai importantă nu se mai aplică în practică.
La Restaurant, lucrurile stau altfel. Aici nu există hotărîre care să nu se regăsească imediat în realitate.
Dacă, de exemplu, seara, managerul decide să se bage ciorbă de varză, a doua zi, dimineața, în vitrinele cu mîncăruri va apărea ciorba de varză.

Toată lumea se plînge că în Adunarea Generală membrii ONU nu se mi înțeleg între ei. Că ședințele în plen devin pe zi ce trece tot mai mult prilej de confruntare între Nord și Sud, între Bogați și Săraci.
Nici vorbă de așa ceva la Restaurantul ONU. Aici nu se confruntă nimeni. Nici Bogații cu Săracii, nici Nordul cu Sudul, nici SUA cu restul lumii, nici măcar cei ce stau la Împinge tava cu junele de la casă.

Armonia cea mai deplină domnește peste tot: la mese, la vitrinele cu mîncăruri, ba chiar și la toaletă. Dacă din cînd în cînd vei auzi o voce mai ridicată, n-ai de ce să te îngrijorezi. Nu e reprezentantul Ligii Arabe care protestează împotriva prezenței militare israeliene în teritoriul palestinian. E un nou venit care a zărit la o masă, tocmai cînd umbla cu tava în mîini, niște cunoscuți. Se interesează dacă mai e un scaun liber la masa lor.

Am fost la Cuvîntarea lui Ion Iliescu în cadrul celei de-a 56-a Sesiuni a Adunări Generale ONU. Președintelui nostru i-a venit rîndul după președintele Zambiei. Și înainte și în timpul cuvîntărilor și după asta, sala mai avea puțin și-și dădea duhul de plictiseală. Multe locuri erau goale. Cele ocupate dezvăluiau niște inși care moțăiau pe rupte. Unii dezlegau cuvinte încrucișate. Alții citeau cuvîntarea celui de la tribună a suta oară, doar-doar vor mai învăța vreun cuvînt în engleză. Nu puțini numărau becurile din tavan. Puseseră pariu pe o masă la restaurant că sînt cu soț.

Am fost și la Restaurantul ONU. Altă viață! Aici totul fremăta de dinamism, de gesturi și cuvint sincere. Nimic nu se făcea în lehamite. Clienții circulau cu tava de la un raft la altul sincer animați de convingerea că le e foame. Casierele țăcăneau la aparate cu o hărnicie pe care n-o vei întîlni nici măcar la cei ce se pregătesc să țină un discurs istoric la tribuna Națiunilor Unite.

Pe la mese, delegați, funcționari, jurnaliști, polițiști. Nu se făceau că mănîncă, așa cum cei din sală se făceau că ascultă. Nu, ei chiar mîncau!
E o adevărată aventură să găsești în uriașa clădire Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutelă sau chiar Adunarea Generală. Nimeni nu știe nimic. Ca să nimerești Consiliul de Securitate trebuie să rătăcești de la un coridor la altul, să urci și să cobori sări obositoare, să aștepți minute în șir liftul care-și face de cap pe la etajele superioare. Nimic mai simplu să nimerești Restaurantul. Întîi și-ntîi că e la parter. Apoi, pentru că, de cum te apropii de el, îi anunță prezența mirosurile de haleală și zgomotele de tacîmuri, acel sunet unic pe glob, mai ușor de recunoscut decît primele acorduri din Oda Bucuriei. Dacă ești răcit și nu simți mirosurile, sau surd, și nu auzi zgomotele, nu-i nimic, îți rămîn ochii. Cu ei vei vedea imediat un șuvoi de oameni care curge spre un loc anume din imensa clădire.
Spre Restaurant!
Spre Adunarea Generală, spre Consiliu de Securitate merg puțin inși. Și aceia fără chef. La restaurant merg toți. Bine dispuși, sporovăind vesel, dar, mai ales, în pas energic, susținut.

Întrebat unde e Consiliul de Securitate, un funcționar ONU întîlnit în cale ar putea ridica din umeri. El lucrează la Consiliul de Tutelă.
Întrebat unde e Restaurantul, îți va răspunde imediat. Ba chiar, de cele mai multe ori, îți va spune: mergeți cu mine, și eu mă duc tot acolo!

La Restaurantul ONU am ajuns și eu. Nu pentru că-mi era foame, ci pentru că nu știam ce să fac ca să pierd timpul pînă cînd urma să-și țină discursul, în plenul Adunării Generale, bravul și scumpul nostru președinte. La o asemenea aventură, nu puteam să nu asociez și pe alții. Am dat de Restaurant cît ai clipi din ochi. La cassă, cînd tăvile noastre au ajuns în dreptul negresei de rigoare, aceasta a ridicat privirile și a început un dialog cu una dintre colege.

Despre locul și rolul României în lume?
Despre parteneriatul strategic dintre București și Washington?
Sau despre ce idei socotim că vor fi prezente în mult așteptatul discurs al președintelui nostru?
Nici vorbă.
Casiera murea să știe de unde își luase colega noastră cizmulițele pe care respectiva le remarcase dintr-o ochire!

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)