O instituţie cheie a ONU: Restaurantul de la parter. 12. Atmosfera unei zile de crivăț în stepa rusească

Iulie 2004. Ajung din nou la ONU. Data trecută, în noiembrie 2001, îl însoțeam pe președintele Ion Iliescu. Acum îl însoțesc pe premierul Adrian Năstase. Cu trei ani în urmă, clădirea ONU fusese țelul final al călătoriei noastre în SUA. Acum, clădirea ONU e doar un loc de trecere, o poștă, un han, un caravanserai în drumul spre adevărata Meccă a voiajului nostru: Casa Albă, și nu atît Casa Albă, cît mai ales Biroul Oval.

Nu sînt singurele deosebiri față de prima călătorie.
Mai sînt și alte cîteva:

• îmi permit să parcurg controalele pe cont propriu, dat fiind că, spre deosebire de prima călătorie, în cea de acum sînt major și vaccinat în materie de verificări;
• e vară, și asta introduce în descrierea atmosferei din Cort un element de noutate: vuietul aerului condiționat;
• voi fi admis la Consiliul de Securitate, ceea ce înseamnă un salt uriaș față de prima călătorie, cînd am fost admis doar la Adunarea Generală ONU.

Măsurile de securitatea sînt acum mai blînde. Poate și pentru că buildingul nu găzduiește un eveniment cu participarea a zeci de șefi de stat, în frunte cu președintele George W. Bush. Se circulă în voie pe Bulevardul Națiunilor Unite. Nu mai sînt – cel puțin la vedere – agenții federali, lucrătorii CIA, jurnaliștii și polițiștii. La Cort se ajunge acum pe calea obișnuită, disponibilă și pentru vizitatori. Contra-cost, firește.

Date fiind condițiile, nu scap prilejul de a-mi exersa o manie: cea de a consemna minuțios inutilitățile întîlnite în cale. La poarta Visitors nu-mi mai cere nimeni Permisul de acces. O pot lua către Cort (rămas, totuși, în picioare) în deplinătatea liniștii mele. Pe stînga, un panou în cuprinsul căruia o divizie de afișe te avertizează că, odată admis în clădire:

• N-ai voie să fotografiezi!;
• N-ai voie să mănînci sandvișuri!;
• N-ai voie să demonstrezi în semn de protest!;
• N-ai voie să fumezi!

Interdicția cu demonstratul mă surprinde. Împotriva cui s-ar putea pune de-un protest în clădirea ONU? Împotriva covorului de care te-ai împiedicat? Sau împotriva liftului, care n-a venit la timp? Alte două interdicții mi se par însă mai mult decît firești: cea cu mîncatul și cea cu fumatul.

Sîntem în America și, deci:

• orice activitate intelectuală e dublată de o activitate stomacală. Mai-marii clădiri se vor fi confruntat cu obiceiul a numeroși vizitatori de a înfuleca de zor în timp ce li se vorbea despre rolul ONU în menținerea păcii și stabilității în lume;
• minoritatea fumătorilor e în America victima celei mai groaznice oprimări. ONU se află pe teritoriul SUA. Era de așteptat ca interdicția cu fumatul să stea la loc de cinste.

Cortul e același ca și la prima vizită.
Acum trei ani îl comparam cu:

• cortul Sultanului pornit în fruntea puhoiului de spahii împotriva ghiaurului disident;
• cortul din deșert, în care teroriștii pregătesc o lovitură împotriva lumii civilizate.

Șovăiam, atunci, între aceste două posibile comparații. Acum în 2004, poate și pentru că e vară, se vîră pe fir o a trei comparație:

• cortul în care cei din mahala, ocupînd o întreagă stradă, au pus de-o nuntă.

Coada e mult mai mică decît rîndul trecut. Priveliștea ecusoanelor e însă aceeași. Pe aici trebuie să treacă tot ce intră viu în clădirea ONU și nu e, din întîmplare, șef de stat sau prim-ministru. Agentele de la dispozitive trebăluiesc de zor strigînd Next! chiar și cînd nu-i nimeni Următorul! Am noroc: una dintre lucrătoare e româncă. Recunoscîndu-mă , îmi face semn să vin la aparatul ei, dovedind, în verificarea mea de explozibili, o bunăvoință ieșită din comun.

Stînd la coadă (plictisit) și la verificare (surîzînd binevoitor, cum cer procedurile standard de la o vedetă din Balcani), mă ia brusc cu frig. Giganticele mașinării de aer condiționat asigură celor dinăuntru atmosfera unei zile de crivăț în stepa rusească. Cu o singură deosebire: vîjîitului sinistru i se adaugă mormăitul înfundat al motoarelor, furioase că nu reușesc să facă, din Cortul de la Națiunile Unite, un Cort de la Polul Nord.

Reușesc să evadez pînă la urmă din această Antarctică în mic. Ieșind în soarele dogoritor, însoțit de clănțănitul dinților, îmi fac cruce. Slavă Domnului că am scăpat cu viață!

Presupunînd că nu te oprești ca să încingi un picnic pe peluză, ai șanse temeinice să ajungi în hol. Aici șuvoiul uman se împarte în două: Șuvoiul oficial și Șuvoiul de vizitatori. Am fost la sediul ONU din Geneva, în vara lui 2003, ca simplu turist. Aici sînt însă oficial. O plăcuță spînzurată deasupra încăperii avertizează pe toți cei ajunși acolo că: Aici începe vizita cu ghid.

Sînt jurnalist acreditat. Și nu la Adunarea Generală ONU, ca data trecută, ci la Consiliul de Securitate. Stă mărturie de neclintit bucata de plastic atîrnată de gît cu un șnur. Drept pentru care mă uit la plăcuță nițel disprețuitor.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)