O instituţie cheie a ONU: Restaurantul de la parter

13. Cea mai televizată potecă de pe Planetă

Farul nostru călăuzitor e fetișcana cu presa de la Misiunea ONU a României. Sub conducerea sa înțeleaptă, străbatem mai multe uși învîrtitoare, ne lăsăm urcați de spinarea unei scări rulante, trecem pe lîngă ceva despre care mă întreb dacă-i gardul unei amenajări de șantier sau plasa unui teren de tenis, și iată-ne ajunși în Skate out, un soi de intrînd marcat de două dispozitive: cel de cafea și cel de băuturi răcoritoare. Amîndouă devin, cît ai clipi, victimele unei invazii românești. Rafturile sînt golite, iar robotul de cafea, stricat.
Unul dintre noi, rămas anonim, i-a ars un pumn!

Am fi mers mai departe cu devastatul, dacă, la un moment dat, n-am fi fost anunțați că vine primul-ministru. Cameramanul oficial al Consiliului de Securitate și-a instalat deja aparatura. Ca la un semnal, operatorii noștri își iau camerele la spinare și dau fuga în capătul celei mai televizate poteci de pe Planetă: dintre Tapiserie și șnurul protector. E o potecă pe care membrii Consiliului de Securitate, dar și înalții oaspeți, trebuie s-o străbată  înainte de a intra în Sala de Ședințe. Reporterii iau poziție de luptă dincolo de șnur. Cînd apare un personaj de la care se poate smulge o declarație izvorîtoare de tiraj, respectivul e strigat pe mai multe voci. În 99% din cazuri se oprește, se întoarce cu fața spre camere și cu fundul spre Tapiserie și-i arde un discurs. Milioane de cetățeni de pe glob nu știu ce-i cu Consiliul de Securitate. Dacă le spui însă că e cel cu Tapiseria, își amintesc de îndată.

Nu oricine o ia pe poteca asta trebuie să înfrunte momentul declarației de presă.
În vara lui 1998, aflîndu-mă la New-York într-o călătorie de documentare, am bîntuit prin clădirea ONU într-o ipostază aparte: jumătate vizitator, jumătate oficial. Jumătate-oficial, pentru că ne însoțea Ambasadorul nostru la ONU, care, de altfel, își folosise pilele ca să intrăm în afara orelor de turism prin clădire. Jumătate-vizitator, pentru că nu ne însoțea nici un funcționar de-al Organizației. Nu era cine să ne deschidă ușile diferitelor încăperi celebre. Astfel că Ambasadorul nostru a apelat cu brio la o străveche învățătură: încearcă clanța și s-ar putea să ți se deschidă! Ne-am oprit astfel și am apăsat zadarnic clanțele la Consiliul de Tutelă, la Comitetul de Sancțiuni, la Consiliul Economic și Social.

De clanța Consiliului de Securitate nu ne-am atins. La capătul potecii de lîngă Tapiserie, pe care ne-am tras în poză, pășind în sus și-n jos solemni, mai ceva decît membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, îți scotea ochii o tăbliță:
Se lucrează!
Dincolo de ușă – și de tăbliță – n-avea loc însă o ședință dramatică a Consiliului de Securitate.
Se zugrăvea!

De la premierul nostru nu se așteaptă nici o declarație senzațională. Cu toate acestea, reporterițele TV aleargă să-i ațină calea. Au fost cărate pînă aici pe gratis cu avionul guvernamental. Și cel mai prețios cadou ce-i poți face primului-ministru într-o asemenea împrejurare e să-i ceri o declarație pe potecă. Încîntat, primul-ministru se oprește și face o declarație.

După acest moment, vine intrarea în sală. Precipitată, după opinia mea, și de îngrijorarea celor de la ONU că, de mai rămînem mult în Stake out, vom sfîrși prin a devasta și pereții. Sîntem admiși în trei valuri succesive: Presa Operativă (cameramanul guvernului, fotoreporterul Rompres și reporterul TVR), Presa audio-vizuală și, la urmă, Presa scrisă.

Avem locuri – ni se spune – în Zona Verde. Zona rezervată Presei, zisă și Verde din simplul motiv că scaunele de aici sînt verzi. Înainte de a intra, ni se face un instructaj complet, marcat de eterna chestiune a lui n-avem voie:

• n-avem voie să ne fîțîim încolo și încoace;
• n-avem voie să filmăm sau să fotografiem;
• n-avem voie să vorbim;
• n-avem voie să fumăm;
• n-avem voie să ne sinucidem, aruncîndu-ne de la balcon.

Asta nu ni se spune. Se înțelege de la sine.
Dacă pici în capul ditamai membrului permanent?
Pricepem c-avem voie doar să scriem.
Și, eventual, să ne scărpinăm în cot.

Structurată în rînduri urcînde. Zona e aproape goală. Ne risipim prin deșertul de la scaune verzi. Dînd curs învățăturii Mai Binele e răul Binelui, la început mă mut de pe un scaun pe altul, animat de nobila intenție profesională de a urmări cît mai complet ședința Consiliului de Securitate. Mă resemnez pînă la urmă cu un loc în rîndul al doilea, la marginea dinspre culoar. Pentru ca, la un moment dat, să pot să mă ridic, și s-o șterg din sală. Ceva îmi spune că o voi face la un moment dat.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)