O instituţie cheie a ONU: Restaurantul de la parter

19. Ultimele rînduri ale sălii, cele mai disputate

Room S226, cum scrie în Programul vizitei, e o încăpere obișnuită. Nu lipsește binecunoscuta masă a prezidiului. Ne-am ales locuri din perspectiva adevăratelor intenții ale fiecăruia. Zic adevăratele intenții, deoarece toți, fără excepție, ar trebui să avem intenția de a asculta spusele premierului la Conferința de presă. În realitate, adevăratele intenții diferă. Și asta se vede după locurile din sală. Pe ultimele rînduri – cele mai căutate – pun stăpînire, prin dispută, cei care vor să tragă un pui de somn.
Locurile de pe la mijloc ervin celor care vor să împace și capra și varza. Să nu fie obligați să pună întrebări, dar nici să nu fie suspectați că se sustrag de la un asemenea moment important.
În fine, locurile din primele rînduri aparțin celor care au luat în serios Conferința de presă. Unii, pentru a se afirma în ochii premierului, făcîndu-se că-și notează discursul, deși acesta a fost difuzat deja celor din sală în varianta sa tipărită, din care e mult mai ușor să copiezi decît din varianta sa orală. Alții (cum ar fi, de exemplu, jurnaliștii acreditați la ONU, cărora li s-a rezervat primul rînd), pentru că intră în jobul lor să scrie despre tot ce se întîmplă în clădire.

Sînt prefect conștienți că materialele lor nu vor fi publicate.
Ei, totuși, redactează și trimit zilnic redacțiilor corespondențe de la ONU.
Și de ce n-ar face-o?
Ce, bărbații nu merg la bordel perfect conștienți că nu se vor însura niciodată cu partenera de o oră?!
Nu puțini sînt cei care s-au așezat în primele rînduri, ba chiar și-au pus reportofoanele pe masa prezidiului, din convingerea că trăiesc un moment istoric. Ceva asemănător turistului care se trage în poză cu un elefant din junglă pentru a se ști că a ajuns și el pe acolo.

Conferința urma să înceapă la 16.30. S-a făcut deja 16.45. Aerul condiționat activează aici în limite rezonabile. Cu puloverul pe mine, începe să-mi fie cald. N-am cum să-l scot. Dintr-o clipă într-alta poate să apară premierul. Cum aș arăta eu în plin proces de scoatere a puloverului în timp ce aparatele de filmat și fotografiat se vor apuca de ronțăit imagini semnificative?!

Diferența de temperatură mă face să picotesc. Aș adormi de-a binelea dacă din cînd în cînd n-ar da buzna în sală un ins în uniforma ONU (costum la patru ace, pantofi negri și cravată) strigînd:
„No flash!
No mobile!
Vine primul-ministru!”

Și de fiecare dată, primul-ministru nu vine.
Spre disperarea cameramanilor, care s-au săturat de atîta întors spre ușă camerele de luat vederi.
În fine, vine una, nu unul.

Spune doar atît:
„Vine primul-ministru”.
Și abia acum vine primul-ministru!

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)
(Final)