O instituţie cheie a ONU: Restaurantul de la parter

6. New York- un oraș pentru călătorii bătuți în cap

Am fost cazați la Hotel Edison, pe o străduță care răspunde în inima Broadway-ului.
Din doi pași te trezești în iarmarocul de sunete și lumini.

Nu-mi fac probleme că mă voi rătăci prin New York:

1. nu sînt întîia oară în acest oraș, care-ți cere, de fiecare dată, cel puțin o zi de adaptare a gîtului la zgîrîie-nori.
2. am hartă.

Dar chiar și fără aceste atuuri, m-aș descurca. Multe orașe din lume par alcătuite dinadins pentru anumite categorii de călători. Parisul, pentru îndrăgostiți. Londra, pentru cei care vor să învețe cum să-și sufle nasul la masă fără ca ceilalți să se întrerupă din mîncat. Roma, pentru cei ce vor să li se șterpelească portofelul de către români. Moscova, pentru cei ce vor să cadă ciuruiți de gloanțe într-un schimb de focuri mafiote.

New York-ul e un oraș pentru călătorii tîmpiți.
Toate străzile și bulevardele marilor orașe ale lumii au denumiri luate din istoria și cultura locale. Londra sau Parisul nu ridică turistului nici o problemă. Se presupune că un turist o rupe cît de cît pe englezește sau franțuzește. Ce te faci însă cu Copenhaga sau Stockholmul? Sau, și mai rău, cu Moscova, unde denumirile sînt în chirilică. Chiar dacă ai învăța pe de rost numele unei străzi din Copenhaga, poți s-o dai în bară, pronunțînd greșit una dintre litere. Și astfel, în loc de port, să te pomenești la aeroport.

La New York, străzile și bulevardele n-au nume, ci numere. Cu un mic efort poți învăța să numeri pînă la 150, ultima stradă din partea de Nord a Manhattanului. Astfel că nimic nu e mai ușor decît să nimerești drept în fața Națiunilor Unite. Dacă ești pe Bulevardul numărul 11, o iei pe Strada 42 și o ții dreptpînă ajungi în Bulevardul nr. 1. Dar chiar și fără hartă, tot n-ai cum să te rătăcești:

1. Strada 42 te scoate în fața unei clădiri a cărei înfățișare o știu pînă și cei din jungla Amazoanelor: Paralelipipedul ONU.
2. Chiar dacă n-ai recunoaște-o, tot te-ai opri. Riști să intri îmbrăcat și încălțat drept în East River. Și cum, excepție făcînd Iisus, nici un om n-a reușit să meargă pe ape, greu de presupus că vei păși mai departe de Națiunile Unite.

O iau pe Strada 42. Puteam s-o apuc și pe 43 și pe 45 și pe 49, într-un cuvînt, pe orice stradă între 42 și 50. Cum însă Strada 42 e trecută pe toate hărțile, inclusiv pe cele gratuite, o prefer celorlalte. Ținînd-o drept, ajung la ONU în maximum 20 de minute. Avînd însă la dispoziție vreo patru ore, caut s-o lungesc cît mai tare. Luînd Strada 42 ca bază, mă abat din cînd în cînd în sus și-n jos. Ca temperatura corpului uman. Urcînd și coborînd, ea revine în cele din urmă la 37. Sau, ca să dau un alt exemplu, asemenea unui bărbat familist, care, deși face ocoluri pe la crîșme sau pe la iubite, pînă la urmă tot acasă ajunge, la nevastă și copii.

Aceste paranteze de la drumul drept îmi dau posibilitatea să trec prin fața hotelurilor unde sînt cazați șefii de state și de guvern veniți la cea de-a 56-a Sesiune a Adunării Generale. Să trec prin față e, desigur, o metaforă. Respectivele hoteluri sînt strașnic păzite. Mai ceva decît un penitenciar de maximă siguranță. Nu poți păși nici măcar pe celălalt trotuar, d-apoi prin fața clădirii. La ambele capete ale străzilor, garduri de beton, străjuite de mașini de Poliție, nu lasă să treacă nici pisica, admițînd că la New York pisicile ar fi de capul lor. Ca să se mai încălzească (eram în noiembrie, pe străzile New York-ului dă fuga-fuguța, de la un capăt la altul, vîntul rece și umed dinspre cele două ape), mașinile se fîțîie de colo pînă colo. Dulăi militari țopăie conștiincioși prin rondurile de flori ornamentale, veseli la gîndul că vor primi un os. Chiar și dacă vor sări în aer la întîlnirea cu dispozitivul infernal. Nici măcar mașinile oficiale nu pot trece de polițiști și de agenții FBI fără verificarea I.D. sută la sută. O dată acceptată dincolo de gardul de beton, mașina intră pe mîinile lopeților-oglinzi, cu care se caută bombele de sub caroserie.

În fața unui hotel, o reporteriță face stand-up, cocoțată pe un cub de piatră. Din cînd în cînd, un membru al echipei o pipăie profesional, să verifice microfonul.
Polițiști și agenți FBI urmăresc scena cu un ochi suspicios. Dacă n-ar fi în America, mai mult ca sigur n-ar lăsa-o să stea acolo, atît de aproape de clădirea high-security.

Mă opresc nițel și în fața Secției de pompieri care a sărit să stingă Gemenii, la 11 septembrie 2001. Coroane de flori pe trotuar, daruri și scrisorele lipite de copii pe ziduri. Mă rog! tot tacîmul așa-zisei cinstiri a eroilor morți de către cei rămași vii.

Trec strada pustie, pe celălalt trotuar. Ca în toate călătoriile peste hotare, am luat cu mine camera video. Trag cîteva secvențe. După care o iau iute la picior, uitîndu-mă în urmă, să văd dacă nu cumva s-au luat unii după mine, ca să-mi confiște aparatul, pentru că am filmat într-un loc interzis. Deși strada e mai departe pustie, o țin așa, în pas alergător, pînă mă trezesc brusc în fața Națiunilor Unite.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)