O jumătate de adevăr este mai rea decât o minciună; 3 februarie 2009 nu putea exista fără 2 iunie 1997

„Ziua în care România a obţinut 9.700 de kilometri pătraţi din platoul continental al Mării Negre”. Iată titlul cu care un cotidian central mai lansează o minciună sub forma unei jumătăți de adevăr încorporată într-o odă dedicată actualului ministru de externe, Bogdan Aurescu. Acesta este creditat pentru meritul exclusiv de a fi mărit teritoriul României cu suprafața amintită, după decenii de sforțări zadarnice ale generațiilor de diplomați care i-au precedat, învingând Ucraina în „luptă dreaptă” la Curtea Internațională de Justiție de la Haga.

În condițiile în care crește opoziția populară față de implicarea României în războiul din Ucraina, cheltuielile acestuia reflectându-se dureros în costul vieții cetățeanului român, propaganda guvernamentală încearcă să îl prezinte pe unul dintre cei mai detestați propagandiști ai perdantei soluții militare pentru criza ucraineană, în erou național și luptător victorios împotriva pretențiilor teritoriale antiromânești ale ucrainenilor.

Tehnic este adevărat că pe data de 3 februarie 2009, Curtea Internațională de Justiție de la Haga a pronunțat o hotărâre prin care a recunoscut dreptul României la cea mai mare parte a platoului continental pretins de ea. Tot adevărat este și faptul că echipa de juriști care a susținut cauza României în fața Curții Internaționale de Justiție a fost coordonată de dl Bogdan Aurescu.

Această echipă nu a avut, însă, de imaginat o apărare salvatoare într-un litigiu în care concluzia era pe muchie de cuțit, ci doar de pus în aplicare, cu precizia în mod normal cerută oricărui profesionist, dispozițiile tratatului politic de bază dintre România și Ucraina semnat pe 2 iunie 1997. Tocmai lipsa unui asemenea tratat împiedicase până atunci România să obțină platoul continental la care era îndreptățită. Articolul-odă despre care vorbim omite exact această parte esențială a adevărului. Oare de ce?

Articolul respectiv nu spune că fără tratatul din 1997 dl Aurescu (de fapt, România) nu se putea duce la Haga, căci numai așa, adică în baza acelui tratat, Curtea Internațională de Justiție a devenit competentă să judece. Litigiile dintre state nu pot fi judecate decât de către instanțe a căror putere de a judeca și pronunța decizii opozabile părților litigante este recunoscută în prealabil de către acestea.

Disputa legată de împărțirea platoului continental al Mării Negre, având ca părți România și URSS, începuse de îndată după adoptarea Convenției internaționale privind dreptul mării, când cele două state menționate erau vecine. După ce Ucraina, desprinzându-se din URSS, a devenit, în calitate de vecin al României, pretendent la o parte a platoului continental, aceasta s-a opus, așa cum o făcuse și guvernul sovietic anterior, soluționării litigiului prin intervenția unei autorități judiciare terțe. Or, în condițiile raportului de putere existent, România nu avusese nici o pârghie politică pentru a determina partea sovietică și apoi pe cea ucraineană să recunoască pretențiile sale asupra platoului continental în cadrul negocierilor bilaterale.

Așadar, fără tratat (mai exact fără înțelegerea realizată prin schimbul de scrisori dintre miniștrii de externe român și ucrainean conex tratatului) nu exista proces la Haga. Fără proces nu exista obținerea celor 9.700 de km pătrați de platou continental, cu toate resursele de deasupra și din subsolul acestuia, de către România. Fără acest platou astăzi flota militară rusă era în fața Sulinei.

Schimbarea poziției ucrainene în sensul de a accepta competența Curții Internaționale de Justiție, respectiv ca România să aducă cererea sa în fața acesteia, a reprezentat o mare victorie a diplomației românești. Spre a o obține am apelat și la sprijinul SUA, care a făcut demersuri discrete dar energice la Kiev, în sensul dorit de partea română. Ca orice victorie, și aceasta a avut costurile ei. În orice negociere, ca să primești trebuie să dai. „Prânz gratis nu există.”

Articolul de la care am plecat nu spune, de asemenea, că Ucraina a acceptat competența Curții Internaționale de Justiție numai cu referire la împărțirea platoului și numai cu condiția ca Insula Șerpilor, potrivit definițiilor din dreptul internațional, doar o rocă / stâncă în mare, să rămână sub jurisdicția sa suverană. De aceea, Curtea Internațională de Justiție s-a pronunțat doar cu privire la platou, iar nu și la insulă.

Negociatorii ucraineni, aflați și ei sub presiunea opiniei publice proprii, dar și sub amenințarea ridicării unor pretenții teritoriale din partea Rusiei (cu Polonia și Ungaria problemele teritoriale se rezolvaseră deja prin semnarea unor tratate bilaterale înaintea României), s-au dovedit mai flexibili în ceea ce privește împărțirea platoului continental, care niciodată nu fusese rezolvată, dar nu au acceptat nici în ruptul capului ca teritorii obținute potrivit unor tratate anterioare să fie puse în discuție în fața unui terț, cu competența de a decide el cui îi aparțin.

Problema reală care se punea era ca insula, întrucât, prin efectul unor înțelegeri anterioare, aparținea Ucrainei, să nu influențeze împărțirea platoului într-un sens defavorabil României. Ceea ce s-ar fi întâmplat dacă ea ar fi beneficiat de mare teritorială proprie și zonă economică exclusivă, ca orice teritoriu de uscat învecinat cu marea sau înconjurat de mare. Tratatul semnat pe 2 iunie 1997 a deschis și calea rezolvării acestei probleme, după cum voi arăta mai departe, reducând semnificația insulei exact la ceea ce este: o stâncă.

Articolul menționat nu spune nici că aplicarea strictă a Convenției internaționale privind dreptul mării era de natură să dezavantajeze România. De aceea, la data semnării Convenției, România a formulat o rezervă potrivit căreia insulele fără viață economică, adică stâncile marine, nu aveau drept la mare teritorială și zonă economică exclusivă. Această rezervă nu fusese recunoscută, însă, până la tratatul din 1997, nici de URSS nici de Ucraina, și, deci, nu le era opozabilă. De aceea, nici înainte nici după 1989 România nu a putut accepta regulile după care mai întâi Rusia sovietică și apoi Ucraina sovietică pornită pe drumul transformării în stat neo-sovietic național-capitalist, doreau să își delimiteze platoul continental.

Principiile pe care se baza acea rezervă au fost introduse în documentul conex tratatului din 1997 și astfel au putut fi invocate în fața Curții și aplicate de aceasta în favoarea României. Ne putem întreba cât din platoul continental obținut de România pe 3 februarie 2003, s-ar mai fi putut obține fără tratatul din 2 iunie 1997, oricât de abil ar fi fost susținută cererea de cartografii români?

Astfel, lipsită de viață economică și socială, în mod natural, și de mare teritorială și zonă economică exclusivă, prin acțiunea conjugată a celor care au negociat tratatul din 1997 și a celor care au reprezentat interesele României în procesul de la Haga terminat în 2009, insula și-a pierdut orice importanță reală. Valoarea militară a insulei este și ea nulă, așa cum s-a dovedit în cadrul intervenției militare ruse în Ucraina, din 2022, aceasta fiind posibil de cucerit în câteva ore, dar imposibil de apărat pentru mai mult decât câteva ore. În orice caz, prin tratat Ucraina s-a angajat inclusiv să nu militarizeze insula.

În fine, articolul la care mă refer nu spune că în tratatul din 1997 (de fapt, tot în documentul conex menționat anterior) noi am acceptat că Insula Șerpilor aparține Ucrainei numai în virtutea tratatului de frontieră româno-sovietic din 1961 (dotat și cu o hartă explicită), stabilind totodată că un nou tratat de frontieră urmează a fi încheiat într-un interval de timp rezonabil. Ceea ce s-a întâmplat în 2003.

Din această cauză, iar nu din cauza tratatului din 1997 nu mai aveam nimic de zis despre insulă la Haga. Cu privire la ea, noul tratat de frontieră încheiat în 2003, deci chiar pe când dl Aurescu negocia cu partea ucraineană împărțirea platoului continental, l-a confirmat pe cel din 1961, negăsindu-i vreun cusur.

Articolul-imn aurescian citează pasaje emoționante din cartea de memorii a domnului Aurescu dedicată glorificării Odisseii procesului de la Haga. Lucrarea, care nu pomenește nimic despre rolul strategic al tratatului româno-ucrainean din 1997 în asigurarea succesului acțiunii judiciare române, a fost lansată, acum câțiva ani, cu mare pompă la Fundația Europeană Titulescu, evident, fără ca eu să fie invitat. Într-unul dintre citate se atribuie autorului cărții afirmația potrivit căreia problema Insulei Șerpilor nu a fost cercetată de Curtea Internațională de la Haga întrucât prin tratatul din 1997 s-a prevăzut că aceasta aparține Ucrainei.

Fals! Curtea nu s-a pronunțat în privința insulei întrucât, pur și simplu, nu avea competența de a o face. Iar dacă ar fi avut o asemenea competență, pe fond nu s-ar fi împiedicat de tratatul din 1997, care făcea trimitere la tratatul de frontieră din 1961 (cu eventualele lui vicii ce puteau fi invocate și, pe deasupra, declarat caduc de MAE român printr-o notă de prin 1993, în baza unui raționament juridic cel puțin bizar formulat cu ignorarea prevederilor Convenției internaționale privind succesiunea statelor la tratate), ci de tratatul de frontieră din 2003. Acesta lămurea problema posesiunii suverane.

Într-un articol publicat de mine în timpul desfășurării procesului de la Haga, am atras atenția că, deși Curtea nu este învestită cu puterea de a se pronunța în legătură cu titularul suveranității asupra Insulei Șerpilor, dacă partea ucraineană va aduce în discuție insula spre a o folosi în delimitarea platoului continental, partea română va putea să se opună invocând viciile titlului cu care Ucraina dobândise suveranitatea asupra acesteia. Prin tratatul din 1997 nu se acoperea în nici un fel eventualitatea unui asemenea viciu. Dacă URSS deținuse fără un drept valabil insula, așa cum susțineau unii mai mult istorici decât juriști români, dreptul trecuse la Ucraina cu același viciu și astfel aceasta nu se putea prevala de el pentru a obține o parte mai mare din platoul continental. Doar așa ar fi putut intra în discuție și suveranitatea asupra Insulei Șerpilor.

Conceperea acelui articol, despre care mi s-a spus că a fost introdus de avocații români în dosarul cauzei de la Haga cu titlu de opinie a unui expert, a avut loc într-o perioadă în care Guvernul ucrainean, cu rea credință, amplasând, pare-mi-se, o cabină telefonică și un bancomat pe Insula Șerpilor, încerca să o transforme forțat dintr-o rocă nelocuibilă într-un teritoriu chipurile locuit și susceptibil de viață economică.

Problema nu s-a mai pus, însă, întrucât Curtea Internațională de Justiție a respins trucurile ucrainene, care urmăreau schimbarea datelor jocului în timpul jocului și în care, până la urmă, Ucraina nici nu a mai insistat, și a decis să se sprijine pe prevederile tratatului politic de bază româno-ucrainean și pe schimbul de scrisori al miniștrilor de externe conexat lui, cuprinzând și principiile de care judecătorii trebuiau să țină seama.

În concluzie, fără mult hulitul tratat din 1997 nu am fi avut nici procesul de la Haga în care să se remarce expertul Bogdan Aurescu, nici platoul continental „câștigat” de eroul Bogdan Aurescu, nici hidrocarburi de făcut cadou străinilor de guvernele „patriotice” din care a făcut și face parte ministrul Bogdan Aurescu. De fapt, ziua în care s-a câștigat platoul continental este ziua de 2 iunie 1997. În rest: Slava Aurescu! Iar pentru ceilalți, huo!

De regulă evit să mă împiedic de laudele de sine ale unor actori care au jucat în aceeași piesă cu mine, considerându-le, după o formulă a dreptului roman, un dolus bonus; adică o înșelăciune permisă, ea fiind de înțeles dacă ținem cont natura umană și nevoile sociale ale celor în cauză. Toate au, însă, o limită. O limită depășită, ca să fim corecți, nu numai de Bogdan Aurescu, ci și de alți actuali și foști demnitari, care nu pot conta la infinit pe reținerea mea.

Tot astfel, de regulă, evit formulările prea drastice la adresa miniștrilor de externe, printre altele, dintr-un instinct al solidarității. Mă văd obligat să renunț la această rezervă, însă, atunci când prin supralicitarea meritelor lor, ascunderea turpitudinilor lor și / sau lipsa de reacție față de atacurile nedrepte îndreptate împotriva actelor de politică externă efectuate, total sau parțial, sub ministeriatul meu, pun nu numai persoana mea, ci și sau mai ales și interesele naționale într-o poziție periculoasă. L-am întrebat, cândva, pe dl Aurescu, de ce în cartea sa despre procesul de la Haga nu a pus lucrurile în contextul esențial creat de tratatul politic de bază din 1997, iar răspunsul domniei sale a fost acela că a dorit să povestească numai ceea ce a făcut el, prealabilul și premisele fiind lăsate istoricilor. Am înghițit-o, dar văd că se insistă. Așa nu merge.

În fine, și acesta este aspectul cel mai important, în cazul de față, victoria de la Haga este pusă, evident, în contextul războiului din Ucraina, nu doar pentru a preconstitui probe (fie ele și numai circumstanțe atenuante) la procesul în care foarte curând, se pare, unii vor trebui să răspundă pentru servilismul antinațional al politicii noastre externe arătat în criza ucraineană, ci și pentru a face uitate prevederile tratatului din 1997 care ar trebui invocate cu tărie, acum și nu mai târziu, în apărarea românilor din Ucraina și a drepturilor lor identitare cu brutalitate negate. Or, asta nu se poate tolera.